Ana, bucuria copiilor refugiaţilor sirieni: „Ei vor să se întoarcă acasă, deşi casa lor este unde astăzi dau cu bomba“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Studenta Ana Vasile a petrecut o lună şi jumătate printre refugiaţii sirieni din Ankara, printre copiii şi tinerii cu poveşti înfiorătoare, nevoiţi să-şi părăsească ţara, casa şi, uneori, familia.

Ana Vasile este o tânără preocupată dintotdeauna de tot ce se petrece în jurul ei, însă spune că experienţa din prima ei vacanţă din viaţa de student la Relaţii Economice Internaţionale, în cadrul ASE Bucureşti, i-a oferit o perspectivă nebănuită asupra vieţii.

De la salvarea câinilor fără stăpân şi zâmbete aduse în viaţa celor mai puţin norocoşi, în oraşul său natal, Slatina, a ajuns la peste 1.000 de kilometri, în mijlocul taberei de refugiaţi sirieni din Ankara, Turcia.

Totul a  pornit de la un proiect studenţesc legat de tabăra de refugiaţi, la care a participat în calitate de membru al asociaţiei AIESEC. Anei i s-a alăturat o singură studentă din România, însă acolo s-au reunit tineri din Spania, Italia, Indonezia, Thailanda, Coreea de Sud, Brazilia etc. - cu toţii veniţi să înţeleagă, în primul rând, fenomenul migraţiei sirienilor, cu implicaţii pe mare parte din glob.

Ochii trişti ai copiilor din tabăra de refugiaţi sirieni de la Ankara se luminează când apare Ana

Imagine indisponibilă

Mulţi s-au oprit doar la asta şi doar o mână de oameni s-au arătat bucuroşi când s-a încheiat partea oficială a proiectului şi au putut să se apropie de oamenii greu-încercaţi, pe care i-au ajutat nu numai cu o vorbă bună şi multă empatie, dar şi cu bunuri, cu sprijinul unui ONG din Ankara, coordonat de un student turc, care strângea bani şi colecta mâncare.

„Chiar şi un pachet de făină era un lux“

Tânăra povesteşte că la Ankara s-au adunat zeci de studenţi de pe tot globul, pentru work-shop-uri, interviuri şi tot felul de alte activităţi formale specifice proiectului. „Eu şi colega mea, Ela, practic aşteptam cu nerăbdare ziua liberă, în care puteam merge cu Serkan în tabără la modul neoficial, să fim alături de ei, să stăm de vorbă, să le fim aproape copiilor, să le ascultăm poveştile, să-i facem să înţeleagă că nu toată lumea-i priveşte ca pe nişte intruşi şi că sunt şi oameni care înţeleg ce li se întâmplă“, a povestit Ana Vasile.

Le-a ajuns în modul cel mai firesc la suflet şi au fost momente când n-a fost nevoie de cuvinte, a povestit tânăra. Copiii refugiaţilor nu prea vorbesc engleza, şi nici limba turcă, iar uneori chiar şi cu adulţii se înţeleg voluntarii destul de greu. În timp însă, familii de turci au sărit în sprijinul refugiaţilor şi, din interiorul taberei, înlesnesc relaţia cu voluntarii veniţi să-i ajute.

Un veritabil ghetou: refugiaţii stau în case părăsite de localnicii turci, chiar şi unele aflate încă în construcţie în momentul sosirii sirienilor

Imagine indisponibilă

„Făceam vizite familiilor de refugiaţi, petreceam timp cu copiii, le ascultam poveştile. Asociaţia turcă strângea bani şi colecta mâncare. Majoritatea refugiaţilor lucrează la negru şi au un salariu foarte mic, nu toţi pot lucra legal. Când ajungi acolo, intri într-o altă lume. Parcă eşti în Irak, pe front. Sunt 5 milioane de sirieni veniţi legal, dar mai sunt şi cei care intră ilegal. Aveau magazine specifice arăbeşti, cu produse făcute de ei, sau aduse din Siria, aveau cafea din Siria... Făcând vizite în familii, aflam diferite poveşti, cum au venit, ce s-a întâmplat, ce viaţă au avut ei, ce i-a mânat să plece. După ce am ascultat câteva poveşti şi am intrat în lumea lor... Toţi simţeau nevoia să te primească bine, erau persoane care ne făceau de mâncare, din foarte puţinul lor. (...) Copiii vorbesc doar arabă, unii dintre refugiaţi, adulţi, nu vorbesc nici turcă, doar că băiatul de acolo reuşea să se înţeleagă cu ei“, a povestit Ana. Cât de mult depind de ajutorul asociaţiilor? E o întrebare care primeşte un răspuns răvăşitor: „Era un lux şi un pachet de făină, erau familii care nu mâncau nimic. Nu aveau nici măcar aragaz în casă“.

„Visul lor este să se oprească războiul“

Sirienii pe care i-a întâlnit Ana în tabăra care, practic, este un ghetou,  nu vor să invadeze Europa, nici să pună bombe. „Visul lor este să se oprească războiul şi să se întoarcă la ei în ţară. Ei nu vor să stea în Turcia. Deşi se investesc foarte mulţi bani, Uniunea Europeană trimite fonduri, banii nu sunt investiţi tocmai în cauza asta, în refugiaţi“, a spus tânăra. Însuşi locul rezervat sirienilor spune destule. Sunt locuinţe părăsite de localnici, altele, aflate încă în construcţie la momentul sosirii refugiaţilor, au fost şi ele abandonate, pentru că „nimeni nu vrea să locuiască în vecinătatea taberei“.

Copii care trăiesc un coşmar

„Majoritatea persoanelor pe care le-am întâlnit erau din familii bune. Erau, de exemplu, două fetiţe, tatăl lor fusese profesor la o şcoală în Siria, doar că atunci când s-a dus la şcoală, s-a prăbuşit liftul. Avea probleme cu piciorul. Munceau de acasă acum, făceau ţigări. Nu toţi arătau neapărat că au nişte traume, deşi poveştile lor...

O fetiţă a venit cu traume foarte mari, avea 6-7 ani când a fost răpită de terorişti, are 10-11 ani acum. Este o familie de turci în cartierul de refugiaţi care se ocupă cu ajutorarea lor în sine. Familia nu este bogată, dar primesc donaţii. A primit şi decoraţii. Pe fetiţa asta am cunoscut-o acolo. Ea nu râdea niciodată, am întrebat ce s-a întâmplat cu ea şi mi-au povestit. Mult timp de la sosirea în tabără, când auzea avioane, se ascundea.  O chemam să vină şi nu voia, îi era frică. Era foarte speriată, voia să se apropie de mine, dar într-un fel nu voia. După o vreme a zâmbit, pentru prima oară, şi toată lumea era mirată de cum am reuşit să fac asta. A doua oară când am ajuns, a fugit la mine şi m-a luat în braţe şi nimeni nu înţelegea cum de, deşi m-a văzut doar de două ori, poate să facă aşa ceva. Nu vorbeam neapărat. Am învăţat şi câteva cuvinte în arabă, de exemplu „ce faci?“, „câţi ani ai?“, dar nu vorbeam neapărat, nu era nevoie. Nu-i spuneam nimic, ne jucam. A fost răpită de terorişti, tatăl ei a fost schingiuit de faţă cu ea, în aceeaşi cameră erau mai multe persoane şi toate au fost împuşcate, sub ochii ei. Ea are şi un frăţior, nu mai ştiu exact cum au scăpat de acolo, dar i-am întrebat cum au reacţionat ei la răpire. Şi mi-au explicat că e un lucru obişnuit acolo – teroriştii răpesc oameni, copii în special, şi cer o răscumpărare“, a povestit Ana.

Copilărie mutilată, maturizare forţată

Cei mai mari îşi iau deja viaţa în mâini. Încep, de la 14 ani, să lucreze ilegal pe şantier, iar turcii nu-i refuză, din contră, sunt mană cerească, pentru că se mulţumesc cu foarte puţin. Nici nu prea pot, de altfel, să facă multe lucruri legal, să-şi câştige existenţa.

Imagine indisponibilă

„Când am fost la familia de turci, era un băiat de 22 ani, venise să ceară ajutor, voia să se angajeze, şi tocmai ce le arăta nişte imagini în direct cum teroriştii intraseră la ei în casă şi luaseră ostaticii. Părinţii lor găsiseră nişte arme, se ascunseseră şi încercau să se apere. Şi băiatul ăsta vorbea aşa cu o calmitate... Pentru ei era ceva normal ca teroriştii să pătrundă în casă, să ia ostatici, să distrugă...

Era un alt băieţel căruia tatăl îi murise cu o săptămână înainte să-l cunosc. Fusese o bombă, un atac, în Siria, îi răniseră piciorul, i l-au amputat, făcuse infecţie şi a murit. A zis ceva de genul „în viaţă sunt multe lucruri grave, să încerc să trăiesc cât pot mai bine“ - practic, să învăţăm să luăm partea bună. Avea 12 ani.

Într-o altă familie erau cinci copii, nu erau toţi ai bărbatului care îi creştea, erau trei fraţi şi doi verişori. Soţia domnului murise, el mai avea un frate. Fratele a fost prins într-un eveniment din ăsta, bărbatul a vrut să-l ducă la spital, fratele a refuzat, dându-şi seama de gravitatea situaţiei, dar l-a rugat să aibă grijă de copiii lui. El a luat copiii şi i-a crescut, iar soţia fratelui i-a devenit soţie, doar că totul a fost o convenţie pentru a-şi putea creşte copiii. Fiind o familie, au dreptul şi la altfel de ajutoare... Femeia lucrează în Istanbul, ei stăteau în această tabără în Ankara, ceea ce s-a dovedit a fi mai bine, pentru că în perioada cât am stat eu acolo, 30% dintre sirienii refugiaţi din Istanbul au fost trimişi înapoi în Siria.

Mi-am dat seama, de fapt, ce înseamnă viaţa asta. Noi ne plângem de nişte chestii super minore, că nu vreau aia, nu vreau aia, dar de fapt viaţa e mult mai mult de-atât. Ana Vasile studentă ASE

Lecţia de solidaritate a refugiaţilor

Deşi „occidentalii“ înţeleg foarte greu ce-i poate lega pe sirieni de iadul de acasă, aceştia din urmă tocmai asta subliniază de fiecare dată, faptul că acolo e „acasă“. Speră disperaţi ca totul să se rezolve, de aceea, crede Ana, nici nu fac eforturi să „prindă rădăcini“ în Turcia sau altundeva.

Imagine indisponibilă

„Majoritatea sirienilor erau veniţi din Alep, povesteau că guvernul sirian are o înţelegere cu Rusia prin care li se dă voie să bombardeze doar regiunea asta. E frustrant, pentru că dacă trăieşti în Damasc, de exemplu, poţi să duci o viaţă normală, poţi să mergi la şcoală, la cinema, nu e nicio bombă. Majoritatea erau însă veniţi din Alep. (...) Nu prea se duceau la şcoală, cred că 2% se duceau la şcoală. Încercau să-şi găsească de lucru, să poată să-şi ajute familia. Mai primeau de lucru şi ilegal. De pe la 14-15 ani lucrau. Lucrau în construcţii, pe şantier. Unul din băieţi era fotograf, îşi cumpărase o cameră, dar majoritatea lucrau în construcţii, unde puteau să-şi găsească uşor de lucru. Şi cei care intrau ilegal puteau ulterior să-şi facă nişte carduri, dar ca să treci de la ilegal la legal era un proces foarte lung, majoritatea nu se mai complicau. (...) Nimeni, dintre cei pe care i-am cunoscut, nu voia să ajungă în Vest, în Germania, în Franţa. Ei vor să se întoarcă acasă, deşi casa lor este unde astăzi dau cu bomba, mâine cu bomba chimică... acolo pentru ei e acasă“, a mai explicat voluntara.

Refugiaţii sunt văzuţi ca teroriştii

În proiectul studenţilor erau incluse şi interviuri cu cetăţeni turci, pentru a se lămuri cum văd aceştia problema refugiaţilor pe care sunt nevoiţi să-i găzduiască. „Îi întrebam «Ce părere aveţi despre taberele de refugiaţi din Ankara?», iar unii spuneau «nu am nimic cu ei, atâta timp cât nu sunt agresivi, pot să stea la noi în ţară»,  alţii spuneau «abia aştept să plece, mi-e frică să-mi las copilul singur la şcoală, mi-e frică să-mi las soţia singură seara pe stradă». Majoritatea oamenilor care spuneau asta vedeau numai partea urâtă. Asociau cuvântul refugiat sirian cu terorism. Evident, nu toţi erau terorişti, dar nici nu se încearcă integrarea lor. De regulă, ei sunt foarte marginalizaţi, nu sunt văzuţi cu ochi buni. Sunt un fel de forţă de muncă ieftină. Dacă sunt bolnavi, din ce am înţeles pot să meargă în anumite spitale. Unii sunt legal veniţi, aveau şi translator, dar sunt cazuri în care trebuie să plătească spitalizarea. Iar medicamentele sunt foarte scumpe pentru ei. În magazinele din tabăra de refugiaţi sunt produsele foarte ieftine, la preţuri de nimic, produse de-ale lor, nu ştiu exact cum le aduceau.

Îndură totul cu gândul la întoarcerea acasă

Ce a impresionat-o pe tânără a fost solidaritatea sirienilor. „M-a impresionat cum văd ei viaţa. Ajung să se maturizeze foarte repede. Rămaşi fără tată, fără mamă, plâng o zi-două, dar după se ridică, pentru că realizează că trebuie să supravieţuiască. Cei care au familii de dus în spate, se ridicau şi mai repede“. Se ajută mult între ei, îndură toate greutăţile cu gândul la întoarcerea acasă, deşi mulţi ştiu că nu mai au casă.



„Am fost într-o casă cu şapte copii, şi cu încă o fată, pe care o ajutau, erau opt. Fata era desfigurată, arsă pe tot corpul, familia care a primit-o era foarte bună cu ea. Dacă voiai s-o identifici dintr-o poză dintr-o bază de date, n-ai avea cum s-o identifici. M-a impresionat foarte tare că ei aveau atâtea greutăţi, poate că nici n-aveau ce să mănânce, dar o îngrijeau şi pe ea, iar când ştiam că venim, ne făceam mâncare, nu mai ştiau ce să ne facă“, a povestit Ana.

Imagine indisponibilă

Deşi a simţit că de multe ori era pură politeţe atitudinea refugiaţilor faţă de voluntarii veniţi din toate colţurile lumii, şi poate şi interesul de a primi ajutor, Ana a avut grijă, ca şi ceilalţi voluntari, să le respecte obiceiurile. „Mereu când ne vedeau, ne puneau întrebarea asta: «sunteţi din Occident? ». Aveam grijă să nu ne îmbrăcăm în pantaloni scurţi sau... Îmi luasem un maiou şi o fustă lungă şi îmi dăduseră un hijab, mi-au spus că pot să mă convertesc când vreau eu. Unii dintre ei erau foarte religioşi, am întânit şi fete de 12-13 ani care purtau hijaburi, dar nu toate. Era un bărbat care a avut posibilitatea să plece în America, însă a refuzat, pentru că nu voia ca fetele lor să devină ca cele din Occident, spuneau ei, lor le e dor de casă, nu vor altceva“.

O experienţă care a schimbat-o pe Ana

„De obicei, să te duci în cartierul de refugiaţi e ca şi cum s-ar duce românul în Ferentari, în Bucureşti. E o diferenţă foarte mare. Cum sunt favelele din Brazilia, aşa sunt la ei favelele cu sirieni“, a mai povestit voluntara.

„Când am ales proiectul am vrut să fiu într-o ţară care chiar are nevoie de voluntari, care are probleme majore. Te duci tocmai să aduci un impact în viaţa persoanelor, la persoanele care au nevoie de tine. Majoritatea colegilor ziceau – nu mă duc în Turcia,  e zonă de conflict, ai mei nu mă lasă, poate se bombardează capitala... Sincer, chiar nu mi-a fost teamă. Să ne aducem aminte că şi în Belgia a fost un atentat, s-a dat cu bombă, cu bombă s-ar putea da oriunde, nicio zonă din lume nu mai e sigură, iar în Turcia nu s-a mai dat cu bombă de câţiva ani. Chiar nu mi-a fost teamă, nu am avut treabă cu asta“, a mai spus Ana, care consideră că experienţa a schimbat-o mult. „Nu ştiu, am încercat să nu mă mai plâng aşa, pentru orice chestie, sunt lucruri mult mai importante decât că îmi doresc asta şi nu pot să o iau acum. Am învăţat să apreciez mult mai mult lucrurile pe care le am“.

Inelul primit de Ana

Imagine indisponibilă

„Acolo am încercat să le arăt că sunt şi persoane care vor să-i ajute, care le vor binele, care-i iubesc chiar (...) Şi eu ştiam că în Siria se bombardează, sunt atacuri, dar e departe ...iar viaţa mea e bună, e perfectă... Da, mor oameni, mă afectează, nu voiam să aud chestii de-astea, dar când am ajuns să vorbesc cu ei, să văd ce persoane bune sunt de fapt, am văzut că – băi, nu e aşa! Asta e greşeala oamenilor, nu înţelege nimeni că nu ei aleg să fie bombardaţi. Ar trebui să empatizăm cu toate persoanele care au probleme, să încercăm, noi, ca şi comunitate, să ne ajutăm unii pe alţii“.

Să te duci în cartierul de refugiaţi e ca şi cum s-ar duce românul în Ferentari, în Bucureşti. Cum sunt favelele din Brazilia, aşa sunt la ei favelele cu sirieni.

Cum arată fericirea copiilor refugiaţi din Siria

Dacă adulţii se întreabă veşnic ce le vor mai pune pe masă copiilor şi mâine, sau ce-i mai aşteaptă, dacă vor putea rămâne sau politicienii vor stabili altceva, copiii îşi permiteau, de multe ori, să copilărească alături de voluntari, aveau întâlniri şi la sediul organizaţiei, unde râdeau, dansau, se jucau, desenau.

Pentru copiii sirieni, fericirea înseamnă flori şi soare, nu telefoane

Imagine indisponibilă

„I-am rugat să deseneze ce înseamnă pentru ei fericirea. Unii au desenat o planetă în care toată lumea se ţine de mână, alţii - părinţii care nu mai erau, alţii - soarele, alţii o câmpie verde, flori şi aşa mai departe. Cam ce nu aveau. N-a desenat nimeni telefoane sau mai ştiu eu ce“, a mai spus Ana, care a plecat plângând de la ultima întâlnire cu copiii de acolo. O copilă care „s-a lipit“ foarte mult de tânără i-a dăruit la plecare un inel primit de la bunica ei.

Pentru Ana, cea mai mare victorie e să aducă zâmbete pe feţele copiilor

Imagine indisponibilă

Ana Vasile spune că deja şi-a făcut planul ca vara viitoare să se întoarcă în tabără. Ţine legătura cu prietenii ei de acolo, vorbeşte cu apel video de fiecare dată când studentul turc ajunge în vizită. Ce e sigur e însă că va merge pe cont propriu, ca voluntar al asociaţiei studentului turc, pentru a le putea  fi cât mai mult de ajutor.

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite