Când este, de fapt, Ziua Îndrăgostiţilor? De Sfântul Valentin sau de Dragobete? „În această zi oamenii sacrificau ţapi şi se îmbrăcau în pielea lor“

În încercarea de a ne întoarce la tradiţii, Dragobetele capătă vigoare Foto: arhiva Adevărul

Deşi tradiţional nu ne leagă nimic de Sf. Valentin, eforturile susţinute de marketing au transformat ziua de 14 februarie într-una care creşte considerabil încasările celor ce în numele dragostei vând orice. Dar au mai făcut ceva: ne-au făcut să redescoperim Dragobetele, sărbătoarea cu dată fixă, 24 februarie, care ne îndeamnă să ne iubim.

Cluburile sunt pline până la refuz, curg râuri băuturile, scrisorile  şi mesajele sunt mai preţioase decât oricând în restul anului, jucăriile de pluş nu mai sunt simple jucării de pluş. E 14 februarie, ziua Sfântului Valentin (de fapt, ziua sacrificării sale), ziua în care occidentalii de milenii (şi, iată, de peste 16 ani mai abitir şi noi) celebrează iubirea. 

Că publicitatea a bătut tradiţia e mai mult decât evident, însă deloc puţini sunt cei care încearcă astăzi să repună pe locul său binemeritat Dragobetele, sărbătoarea tradiţională românească a reînvierii naturii, a logodnei păsărilor, a pecetluirii prieteniei, celebrată şi ea la dată fixă – 24 februarie. Cert rămâne faptul că februarie, indiferent de popor, este luna iubirii.

La început a fost... Lupercalia

Chiar şi înainte de Sf. Valentin, în jurul datei de 14 februarie a fost altceva, spune etnograful Muzeului Judeţean Olt, Claudia Balaş. „Sărbătorirea zilei de Sfântul Valentin îşi are originea în Roma Antică, mai exact se leagă de sărbătorile Lupercalia, oficiate la 15 februarie. Acestea erau sărbători în cinstea lui Lupercus, protectorul  câmpurilor şi turmelor, iar sărbătorile erau consacrate dragostei şi fertilităţii. Erau sărbători păgâne, în timpul cărora se cânta şi se dansa, pentru a atrage mulţumirea zeului Lupercus.

Ceremonia se desfăşura în jurul peşterii unde lupoaica îi alăptase pe Romulus şi Remus, fondatorii poporului roman. Preoţii care oficiau sărbătoarea sacrificau ţapi, se dezbrăcau, se înfăşurau în pieile de animale şi, urmaţi de tineretul oraşului, loveau cu curele confecţionate din aceleşi piei de animale jertfite toate femeile întâlnite, acest ritual fiind performat pentru a le spori maternitatea“, spune Balaş.

Şi, ca traseul să fie complet, chiar şi înainte de Lupercalia ar fi fost altceva, anume festivalul închinat lui Faunus, zeul recoltei şi al păsărilor.

Cine a fost, însă, Valentin?

„Despre acest sfânt circulă de asemenea mai multe legende. Se spune că ar fi fost un preot care a trăit în secolul al III-lea, fiind contemporan cu regele Claudius Gothicus al II-lea, cunoscut mai ales sub numele de Claudius cel Crud. Acest rege roman a decretat ca tinerii bărbaţi să nu se mai căsătorească, ci să se înroleze pentru a spori astfel efectivele armatei. Interzicerea oficierii căsătoriilor la Roma nu a fost respectată însă şi de Valentin, care a continuat să-i căsătorească în secret pe tineri.

Când regele a aflat despre acesta, a ordonat întemniţarea preotului. Pe perioada detenţiei se pare că Valentin ar fi vindecat pe fiica temnicerului Asterius, care era oarbă, şi cei doi chiar s-au îndrăgostit. La aflarea veştii despre miracolul vindecător al lui Valentin, regele Claudius a ordonat decapitarea acestuia. A fost executat la 14 februarie 270 d.Hr. Prietenii devotaţi ai lui Valentin l-au înmormântat în biserica Sfântului Praxedes. Acest loc există şi azi în Roma“, ne completează muzeograful tabloul.

La mai bine de 100 de ani de la moartea sa, Papa Gelasius l-a ridicat la rang de sfânt pe Valentin, pentru a transforma sărbătoarea păgână a Lupercaliilor într-o sărbătoare creştină. S-a pus punct, atunci, şi loteriei organizate în această zi, când fetele erau alese de burlacii oraşului prin tragere la sorţi şi formau, astfel, cupluri pentru un an.

Dragobetele – fiul Babei Dochia sau Cap de Primăvară

Şi la români originea sărbătorii Dragostei vine dinainte de creştinism. Doar că Zeul Dragostei nu este nici Eros, nici Cupidon, ci Dragobete. Mai este numit şi Cap de Primăvară, fiind cunoscut ca fiul Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică (cel care moare şi renaşte în Sâmbăta Floriilor).

„Din punct de vedere etimologic, Dragobete derivă din cuvintele de origine slavă «dragu» şi «biti» sau din fondul lexical dacic, din cuvintele «trago» - ţap şi «pede» – picioare, cele două cuvinte transormându-se de-a lungul timpului în «drago», respectiv «bete». Ţapul simbolizează  puterea de procreare, forţa vitală, libidoul“, ne lămureşte specialistul. Sărbătoarea are dată fixă, 24 februarie, şi este legată de ceea ce se întâmplă în natură.

Ziua în care începe, pentru o scurtă perioadă, dominaţia femeii

Data nu este aleasă întâmplător, ne spune etnograful. Este prima zi din scurta perioadă în care femeile domină totul (până la 9 martie), ca reminiscenţă a matriarhatului.

„La această dată se presupunea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice. Logodna simbolică a păsărilor s-a extins, tot simbolic, şi la oameni, devenind astfel o sărbătoare a erotismului, a însurăţirii fetelor şi înfrăţirii băieţilor, a logodnelor. Transgregarea obiceiului de la păsări la oameni are o motivaţie profundă, dacă luăm în considerare faptul că păsările erau considerate mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc «pasăre» însemnând «mesager al cerului»“, spune Balaş.

Dragobetele sărută fetele!

Pentru ziua de Dragobete există şi o mulţime de superstiţii. Este ziua în care gospodinele hrănesc păsările cerului cu boabe de mei, grâu, orz şi secară, toate aruncate pe acoperişul casei. De Dragobete nu se sacrifică păsările domestice, dar nici nu se vânează şi nici nu se blesteamă animalele sălbatice, credinţa fiind aceea că nu trebuie tulburat rostul împerecherilor (pentru că în această zi păsările nemigratoare se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii, credeau înaintaşii).

Oamenii au urmat ritualul păsărilor, pădurea fiind locul în care se mărturiseşte dragostea. În zilele frumoase, în judeţul Olt fetele şi băieţii mergeau de Dragobete la pădure şi încingeau hore. Fetele şi băieţii trebuia să se întâlnească, „să facă Dragobetele“, pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Dansau, chiuiau, se veseleau, culegeau primele flori ale primăverii şi glumeau între ei. Glumele erau tocmai în zona simpatiilor sau antipatiilor dintre ei.

În această zi se culegeau florile păstrate de fete la icoană şi folosite în ritualuri de farmece şi descântece de dragoste, iar fetele purtau la urechi muguri ai arborilor de pădure, denumiţi Dragobeţi.

Părinţii aşteptau cu nerăbdare acasă, spune Claudia Balaş, ca tinerii să le povestească ce s-a întâmplat, în funcţie de simpatiile lor realizându-se peţitul.

„Dragobetele sărută fetele!“ este o veche expresie românească, auzită şi astăzi, cel puţin în Oltenia, înţelesul acestor vorbe trebuind căutat în obiceiul tinerilor de a se săruta la petrecerea din pădure. „Fiecare băiat căuta să-şi sărute partenera preferată în văzul tuturor. Când doi tineri doreau să sărute aceeaşi fată, ea se lăsa sărutată de cel pe care-l prefera. Fata care era sărutată în văzul tuturor se considera logodită cu partenerul ei de sărut, pe un an, pentru a putea urmări cât de constante sunt sentimentele lor reciproce. Părinţii erau satisfăcuţi sau nesatisfăcuţi, după pretenţiile ce le aveau pentru copiii lor.“, mai spune Balaş.

Fetele se însurăţeau, băieţii se înfrăţeau

Dincolo de ritualul formării cuplurilor, ziua de Dragobete era şi o zi a celebrării prieteniei pe viaţă. Fetele se „însurăţeau“ (se făceau surori de suflet), iar băieţii se înfrăţeau printr-un ritual magic, în cazuri mai rare prin astfel de practici pecetluindu-se prietenia între un băiat şi o fată. 

„Înfrăţirile şi însurăţirile erau în trecut destul de riguroase. Ritul se desfăşura în cete de vârstă şi de sex, pe afinităţi selective. În faţa cetei, partenerii îşi incizau braţul stâng cu semnul crucii (semnul crucii solare, nu creştine), până la sângerare, se amesteca sângele suprapunându-se zgârieturile sângerânde una peste alta şi reciproc îşi sugeau sângele cei înfrăţiţi. Aşa se declarau băieţii fraţi şi fetele surate. Urmau îmbrăţişarea şi juruinţa reciprocă de sinceritate şi întrajutorare până la moarte.

Când unul dintre cei înfrăţiţi murea, celălalt trebuia dezlegat, adică desfrăţit sau dessurăţit la mormântul fratelui decedat şi înfrăţit cu un alt partener, în alt loc, cât mai departe de mormânt. Cei ce se înfrăţeau sau se însurăţeau dădeau un ospăţ pentru prietenii lor, care se legau între ei să se înfrăţească şi ei la rândul lor cât mai curând posibil. Fraternitatea rituală de tipul înfrăţirii şi însurăţirii a fost un rit străvechi la tracii nord – dunăreni (daci), cât şi la tracii sud – dunăreni (moesi şi odrisi) ca şi la iliri“, spune etnograful.

Tot cu nerăbdare aşteptau Dragobetele şi văduvele tinere. În această zi se credea că este de bun augur să atingă un bărbat (prin strângere de mână), pentru a deveni drăgăstoase şi dorite din nou.

Deşi sărbătorite la date diferite, ziua Sfântului Valentin, cu originile ei păgâne, şi Dragobetele românesc au multe în comun, mai spune etnograful. Femeia care nesocoteşte această zi este pedepsită de Dragobete, iar de Lupercalii se biciuiau, ritualic, femeile; şi o sărbătoare, şi cealalată vorbesc despre formarea cuplurilor; în ambele credinţe apare, la origini, întruchiparea de ţap.

„Datorită Sfântului Valentin şi efortului de marketing concentrat ce-l presupune această sărbătoare, românii au redescoperit şi ei, abia în anul 2000, Dragobetele, care după creştinarea dacilor şi-a pierdut atributele primitive, devenind zeul dragostei curate“, concluzionează Claudia Balaş.

Citiţi şi:

 Ziua Sfântului Mucenic Trifon şi apa sfinţită de preoţi pentru botezul podgoriei: cum apăra Trif Nebunul viile şi livezile de dăunători