Ce să răspunzi la cele mai arzătoare întrebări ale copiilor în perioada „de ce-urilor“: „Cum arată şi unde stă Dumnezeu?“, „De ce e cerul albastru?“

Vârsta valului de întrebări din categoria „de ce?“ îi sperie pe unii părinţi, îi amuză pe alţii, îi pune în dificultate pe majoritatea. Copiii spun lucruri trăsnite, ni se pare nouă, însă de modul cum  răspundem curiozităţii lor depinde, într-o mare măsură, dacă vor fi persoane creative, îşi vor cultiva imaginaţia, îşi vor pune în continuare întrebări.

Părinţii asaltaţi de „de ce-urile“ unui copil de vârstă preşcolară sunt de multe ori în situaţia să depună armele. Copiii au o imaginaţie nestăvilită, desenele animate, calculatorul sau tableta suplimentează plaja întrebărilor care se nasc doar privind în jur şi trăind lucruri pentru care încă nu au explicaţii.

„De ce e cerul albastru?“, „De ce răsare luna când pe cer soarele încă nu a apus?“, „Unde merge soarele când noi intrăm în casă?“ sunt întrebări care necesită răspunsuri de prea puţine ori la îndemâna părinţilor. De departe, însă, întrebările care-i blochează pe părinţi, indiferent cât de devreme sau de târziu vin, sunt cele de tipul „Eu cum am ajuns pe lume, cum ajung copiii la mami şi la tati?“. Sau, şi mai rău, în plan mai concret, să te plimbi cu el printre rafturile magazinului şi, în mână cu o cutie de prezervative, să te întrebe cu ochii sclipind de curiozitate. „Putem să luăm asta, ce e?“.

Să amâni la nesfârşit un răspuns pe care încă nu-l ai nu este o soluţie, spun specialiştii, pentru că cel mic va continua să se întrebe, în cazurile fericite, şi-şi va lua răspunsurile la îndemână.  Pe de altă parte, să oferi răspunsul potrivit vârstei, capacităţii de înţelegere a celui mic, nu e un demers deloc uşor. Ce informaţii oferi, la ce nivel le expui, cât de mult poţi dezvolta o temă este o preocupare şi pentru părinţi, dar şi pentru specialiştii cărora, la un moment dat, părinţii le cer ajutorul.

„Am avut foarte multe solicitări din partea educatoarelor, chiar la grupe mici, să intervenim, să le ajutăm să le explice copiiilor de ce fetiţele sunt într-un fel şi băieţii altfel, cum ajung pe lume copiii, pentru că întrebările tot veneau. Fetiţa mea, de exemplu, a avut întrebarea asta, şi cred că toţi părinţii au trecut prin aşa ceva. Eu, personal, i-am explicat, cred că avea 4 ani atunci, că a fost mai întâi un bob plantat la mami în burtică, bobul s-a dezvoltat şi s-a transformat în copilaş, iar la timpul potrivit a fost scos din burtică. Alţi colegi de-ai ei ştiau că barza i-a adus, aşa le spuseseră bunicii, iar de aici adevărate polemici. Copiii au nevoie de răspunsuri convingătoare, se mulţumesc foarte greu cu cele vagi şi în niciun caz un răspuns potrivit nu este unul de genul „Nu pot să-ţi spun acum, aşteaptă să mai creşti!““, spune Sabina Ana, consilier psihopedagog în cadrul Grădiniţei cu Program Prelungit „Ion Creangă“ din Slatina.

Întrebări frecvente vin din partea copiilor şi pe temele religioase. „Copiii chiar vor să ştie cum arată Dumnezeu, unde stă. Percepţia celor mici despre acest lucru ţine foarte mult de ce se întâmplă în familia respectivă. Am avut un copil care petrecea foarte mult timp cu bunica, iar bunica mergea des la biserică. Pentru acel copil, Dumnezeu era un super-erou. Bunica m-a întrebat la un moment dat ce să facă în continuare şi i-am explicat că trebuie să existe o măsură în toate, copiii nu trebuie asaltaţi, îndoctrinaţi“, mai spune psihopedagogul.

„Trebuie să-i oferi copilului toate explicaţiile“

Din experienţa părinţilor nu lipsesc, în niciun caz, clasicele întrebări „Unde locuieşte Moş Crăciun?“, „Cum ajunge la mine în cameră să-mi lase cadourile?“ şi altele din acelaşi registru. „Am avut copii în grădiniţă care mi-au povestit că l-au aşteptat pe Moşul până au adormit, cu ochii pe uşă. În acest caz până la vârste mai mărişoare există dilema“, mai spune Sabina Ana.

Un moment aparte pentru preşcolarul de vârstă mică îl constituie separarea de părinţi. „Trebuie să-i oferi copilului toate explicaţiile, are nevoie să ştie că despărţirea e temporară. În acest an, o copilă de la grupa mică, chiar în timp ce se juca alături de ceilalţi, şi-a amintit de părinţi şi, plângând foarte tare, a exclamat: „Eu mi-am pierdut familia, eu nu mai am părinţi! N-am să-i mai găsesc niciodată!“. Anxietatea de separare este o problemă care trebuie privită cu maximă seriozitate, cei mici au nevoie să ştie că se despart doar pentru o vreme de părinţi şi că, în câteva ore, totul va fi ca înainte“.

Ceea ce pare la un moment dat o problemă pentru părinţi, pentru consilieri e un semn bun. Nu doar că există o vârstă la care copiii se transpun în fel de fel de poveşti, ajungând să spună că vin din altă lume, că au trăit o altă viaţă, să povestească lucruri care-i sperie pe părinţi, dar consilierii chiar îi pun în situaţia să răspundă la fel de fel de întrebări, stimulându-le imaginaţia. La o întrebare pusă după ce la grupă se discutase despre animale, un copil a oferit un răspuns care i-a făcut pe adulţi să-l ţină minte.

„I-am întrebat de ce eşuează balenele, iar unul dintre ei mi-a răspuns că probabil că merg cu viteză foarte mare şi nu mai au timp să vireze. Sunt foarte inventivi, dar sunt şi asaltaţi de informaţie, ceea ce putem noi face fiind exact acest lucru, să le oferim răspunsuri documentate şi pe măsura nivelului lor de înţelegere şi să selectăm pe cât posibil informaţia la care au acces. Să întrebe e normal, iar la fel de normal este ca noi să le răspundem, să nu amânăm de fiecare dată“, a concluzionat psihopedagogul Sabina Ana.