Distracţiile de odinioară ale tinerilor de la sat. „Zicătoarea «pentru un sărut nu dă popa păcat» este de origine ţărănească“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Vieaţa ţărănească nu e deloc monotonă, cea dela oraş e cu mult mai uniformă“, remarca, în prima jumătate a secolului trecut, un istoric oltean în volumul memorialistic „Un copil, un sat…“, redând obiceiurile tinerilor.

Istoricul oltean Ion S. Floru zugrăvea în volumul memorialistic „Un copil, un sat…“, apărut în 1931, o lume a satului aşa cum numai străbunicii ne-ar mai putea pune în faţa ochilor minţii. În însemnările sale sunt prezentate ocaziile deloc rare de distracţie ale tinerilor de la sat, împletite cu zilele grele de muncă, o lume cu reguli stricte, pe care tinerii simţeau să le încalce în limite permise. Însemnările profesorului Ion S. Floru sunt redate episodic de revista culturală „Memoria Oltului şi Romanaţilor“, capitolul „Petreceri profane“ găsindu-şi loc în ultimul număr găzduit pe site-ul revistei.

„Vieaţa ţărănească nu e deloc monotonă, cea dela oraş e cu mult mai uniformă. Să lăsăm la o parte varietatea muncilor agricole, dar chiar în timpul aceleiaşi munci, după o săptămână întreagă de sbatere vine duminica, zi de odihnă şi de petrecere, vin sărbătorile bisericeşti atât de numeroase, în cari omul se reface prin odihnă sau se reformează prin activitate plăcută. După o zi de sapă, sau de secere, fata şi flăcăul cheltuesc la horă o energie extraordinară, care totuşi, nu-i oboseşte în mod văzut pentru munca din ziua următoare, pentrucă a fost activitate plăcută. Această alternanţă de muncă şi de petrecere leagă pe ţăran mai mult decât orce de satul şi de obiceiurile lui“, remarca autorul Ion S. Floru, care continua descriind cum se derulau clăcile:

„Un băiat mai drăcos, greşeşte de stinge lampa, sau ciobul, şi până să se aprinză iar, flăcăii se trezesc lângă fete, pe cari le sărută “

„În serile lungi de toamnă şi de iarnă se fac clăci pentru diferite munci. Se adună băieţi, fete, oameni şi femei mai tinere, ca să muncească la cineva: să-i cureţe porumb de măcinat, să scarmene lână, să cureţe porumb de foi... Râd, glumesc toată seara, spun poveşti, îşi spun ghicitori, cântă, iar gazda, ca să le zorească mâinile, le dă un pahar de vin, câte o bucată de azimă caldă, uneori cu miere, câteva nuci, mere, pere... Un băiat mai drăcos, greşeşte de stinge lampa, sau ciobul, şi până să se aprinză iar, flăcăii se trezesc lângă fete, pe cari le sărută, le mângâie, le trag câte o palmă uşoară, la care ele răspund cu lovituri ţepene şi totul întrʼun chiot, întrʼun hreamăt de ia casa în sus. De obiceiu nu se stinge lampa în casa oamenilor respectaţi, cu toate că nici aceştia nu sunt prea riguroşi, când este vorba de petrecerea tineretului, şi zicătoarea „pentru un sărut nu dă popa păcat” este de origine ţărănească şi numai sub această formă. După sfârşitul lucrului, o oră, două, joacă în cântecul lăutarilor (la câte o clacă importantă aduce stăpânul lucrului şi vreun lăutar) sau al fluerului, ori cavalului vreunuia dintrʼînşii. La aceste hore de seară, când nu se văd bine picioarele, se prind întâia oară fetele de 12 ani, băieţii de 14-15 ani, înainte de a ieşi la horă. Clăcile sunt mai rari, dar întâniri de acestea se fac de 2-3 ori pe săptămână la cineva cunoscut că are casă mare, că e fără copii, că e doritor de societate, iubitor de glume, de poveşti şi de tinereţe. De obiceiu omul e mai sărman şi tinerii care vin duc gaz pentru lampă, uneori aduc ceva de mâncare şi de băutură. Aceste petreceri se cheamă furcării (termenul de şezătoare, atât de impropriu, nu se pomeneşte). Fetele, mai ales, şi femeile vin cu ceva de lucru, lână de tors, ciorapi de împletit, cămaşă de cusut, flăcăii, vin numai de petrecere, să râză, să povestească, să stingă lampa, să se întinză cu fetele, să joace. După miezul nopţii (sʼau adunat depela 6-7) se întorc pela casele lor, în număr mai mult de doi, ca să nu dea de vorbă lumii, afară de cei cari sʼau ales şi care nu aşteaptă decât timpul ca să se ia. Aceştia merg pereche“, menţiona Ion S. Floru.

„Vieaţa destrăbălată, de care mulţi acuză pe ţărani nu există decât în mintea celor care judecă după obiceiurile dela oraş“

Autorul explică în continuare că echivalentul „flirtului modern“, în lumea satului era „strângerea fetelor“, cam tot ce îşi puteau permite fetele înainte de căsătorie, moment pe care îl aşteptau de pe la 15 ani, în vreme ce băieţii îl practicau de pe la 17. Contrar celor ce se credeau despre oamenii de la ţară, „cinstea“ era o datorie pentru tinere, iar „derapajele“ erau aspru sancţionate de gura satului . „Când o fată cădea în greşeală cu un flăcău, era mare scandal, chiar dacă cei doi tineri voiau să se ia, spune autorul. Cutuma nu permitea, de asemenea, ca tinerii să se „amestece“, cei mai săraci fiind, din acest motiv, şi cei mai oropsiţi, deşi nici fetele din familiile cu dare de mână nu aveau tocmai o tinereţe de care să-şi amintească mai târziu cu bucurie. 
„În cântece, în chiuituri la horă se pomeneşte des de fete strânse, de strângerea fetelor. În satul nostru acest joc vechiu era flirtul modern: sărutare, mângâiere, ciupiri, loviri mai uşoare sau mai tari, strângeri în braţe, hârjoniri, tot jocul amorului, în care fata, însă, „garde quelque chose pour son petit mari” iar flăcăul rămâne cast fiziceşte. Fetele încep să se uite la băieţi depela 15 ani, iar băieţii depela 17 ani. Jocurile acestea sunt atât de împodobite de imaginaţia tinerească, încât o fată care nʼa fost strânsă crede că nʼa avut tinereţe şi la măritiş această libertate o regretă mai mult; să joace cu cine-i e drag, să-şi aleagă pe cine-i place, căci cu căsătoria toate aceste libertăţi dispar. După doi, trei ani de fetie, fata şi băiatul se căsătoresc, caşti fiziceşte de cel puţin 90 la sută. Vieaţa destrăbălată, de care mulţi acuză pe ţărani, nu există decât în mintea celor care judecă după obiceiurile dela oraş şi nu ştiu că „it is a long way to a ty re ra ri” (Este lungă cale pânăla ti re ra ri). De altfel, fetele nu se lasă să fie strânse decât de băeţi „de seama lor” de un neam, de o clasă cu cari se potrivesc şi cu cari se pot căsători. Băeţii săraci nu îndrăznesc să-şi ridice ochii la fetele bogate, încât acestea, biet, trăesc o tinereţe tristă, cu puţin joc şi cu dragoste de loc.

„Cei mai mulţi flăcăi se însoară curaţi, pela 20 de ani“

Cei mai mulţi flăcăi se însoară curaţi, pela 20 de ani, căci singura piedică, serviciul militar, o înlătură, făcând în capitala judeţului serviciul de călăraşi, sau de dorobanţ cu schimbul (4 săptămâni acasă, una la cazarmă) alţii se însurau şi mai tineri, ca vărul Nicolaie, care sʼa însurat pele 17 ani. Când o fată cădea în greşeală cu un flăcău, era mare scandal, chiar dacă cei doi tineri voiau să se ia. În această greşeală erau mai expuse fetele fără mamă, mai libere de supravegherea de acasă şi vâlva greşelii se ducea peste şapte sate“, povestea istoricul, care redă chiar povestea unei cunoştinţe, o fată orfană de mamă, îndrăgostită de un fecior din sat. Le „ies vorbe“, vine şi armata, fata rezistă doi ani (dar stagiul militar era de trei), după care se mărită cu un văduv care avea de crescut mai mulţi copii. Ca într-un film american, totul se sfârşeşte însă cu bine:

„Una din victimile cele mai simpatice în această privinţă a fost fina Joiţa, fata lui moş Ion Cojocaru. Fată frumoasă, vrednică, bărbată, energică nu era ca ea. Dimineaţa ea cea dintâiu care aducea vacile la văcar, seara glasul ei răsuna cel din urmă „ca clopotul”. La joc, la găteală nimeni nʼo întrecea, deşi mama ei murise de mult. Fina Joiţa, Marin Roşiorul erau fruntea tinerilor satului, deşi sărăcuţi erau gata să se ia. Deodată sʼa şoptit de scandal. Mi-aduc aminte, cum dintrʼun sat vecin au venit la mama femei să-i şoptească despre fata cojocarului. Însă căsătoria avea să astupe gura lumii, dacă reuşea Marin să scape de armata permanentă. Marin era însă splendoare de om, armata nu era să asculte de sentimentele unei biete fete părăsite şi pe Marin l-au luat la roşiori. În tot satul a fost o jale. Fina Joiţa a rămas ca o văduvă. Tot muncitoare, dar scârbită, acum cânta mai rar şi mai trist. Deseori dormea vara la noi, dar impunea atât respect, încât nici Ispir nu îndrăznea să fie obraznic cu ea. Mergeam seara la peşte pe râu, râdeam, cântam, atât. Pe-atunci ţinea armata permanentă mai mult de trei ani, fără concediu. Fina Joiţa, după aşteptare de vreo doi ani, sʼa dus, îmbătrânită, din satul nostru în casa unui văduv plină de copii. După ce au trecut însă anii, după ce sʼa întors Roşiorul, inimile lor iar sʼau înţeles, fina şi-a lăsat tot ce avea, a venit la întâiul ales şi au dus casă împreună“.

În horă jucau numai flăcăii, fetele, bărbaţii şi femeile de curând măritate, mai spunea autorul. „Prin faptul că şi-a pus cârpa ʼn cap (numai fetele umblau cu capul gol, sau îmbrobodite în culori, femeile se îmbrobodeau cu ştergar, sau cu batistă tulpan) a şi ieşit din horă, de altfel scopul horei fusese ajuns, prin alegerea bărbatului, iar după naşterea unui copil sau doi o şi trec în rândul bătrânelor“, explică autorul, în cele din urmă făcând o paralelă cu viaţa tinerilor de la oraş şi concluzionând că a trăit, la ţară, o tinereţe frumoasă:

„Claca, hora, jocul, glumele cu fete este farmecul în care creşte copilul de sătean şi fără de cari nu înţelege cum pot trăi alţi tineri. După ce am venit în seminarul din Bucureşti mă întrebau fetele cum trăim: „seara vă ʼntâlniţi băieţi cu fete? – Deloc, – Duminica vă duceţi la biserică? – Nici nu e voie să ieşim din curte. – Şi puteţi trăi închişi aşa? – Putem. – Aşa am auzit că trăesc călugării şi puşcăriaşii”. De aceea nostalgia noastră în serile de toamnă era atât de mare, încât eram gata să părăsesc seminarul superior, iar câţiva colegi ai mei dela Poiana (Dolj) l-au şi părăsit“.


 

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite