INTERVIU Medic chirurg, despre hibele sistemului sanitar: „Exagerând numărul de investigaţii, până ajunge bolnavul la locul unde să fie tratat moare“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Medicul a fost, vreme de peste 10 ani, singurul chirurg-ortoped din cadrul Spitalului Judeţean Slatina FOTO: Alina Mitran
Medicul a fost, vreme de peste 10 ani, singurul chirurg-ortoped din cadrul Spitalului Judeţean Slatina FOTO: Alina Mitran

A lucrat peste 40 de ani în sistemul public, operând aproximativ 20.000 pacienţi şi tratând încă pe atâţia fără să fie nevoie de intervenţie chirurgicală. După o experienţă personală dureroasă, medicul Gheorghe Ciobanu (74 ani) dezvăluie care ar fi, în opinia sa, câteva din hibele sistemului sanitar românesc.

Vreme de 12 ani, medicul chirurg-ortoped pediatru (o specializare care astăzi nu mai există) Gheorghe Ciobanu a fost singura speranţă a copiilor cu probleme care ajungeau la Spitalul Judeţean Slatina. În cei peste 40 de ani de spital a operat, aproximează,  20.000 pacienţi şi a tratat cel puţin încă pe atât, uneori petrecând zile în şir în spital. „Recordul“ înregistrat a fost de 12 operaţii în 24 de ore. A şi condus, în două rânduri, cel mai mare spital din judeţul Olt, în vremuri de criză (o scurtă perioadă în 1992 şi în perioada 1997-2000). S-a pensionat din sistemul public în urmă cu şase ani, iar astăzi oferă în continuare consultaţii într-o clinică privată din Slatina.

Timp de doi ani a trăit drama de a-şi vedea fiul cel mic, absolvent de Automatică şi student la Medicină, luptând pentru viaţă pe un pat de spital, în urma unui anevrism produs în ianuarie 2014, în timp ce se pregătea pentru un examen. A dus de atunci, alături de soţie, o luptă demnă, însă în 2016, aproape sleiţi de puteri şi copleşiţi de problemele sistemului sanitar, a făcut publice lucruri cunoscute la nivelul decidenţilor, însă rămase până astăzi nerezolvate. Situaţia pacienţilor în stare vegetativă, cei mai mulţi dintre ei persoane tinere, nu s-a rezolvat, însă, nici astăzi. Fiul medicului s-a stins anul trecut. Sistemul de sănătate este şi el aproape de colaps, crede medicul.

„Am lucrat la Reşiţa, la fabrica de motoare Diesel“

Fiul unei văduve cu trei copii, medicul Gheorghe Ciobanu a absolvit mai întâi şcoala profesională, pentru a putea urma cursurile de liceu, la seral, muncind „la şaibă“. „ Am făcut şcoală profesională, pentru că era imposibil să fac liceul atunci. Deşi era gratuit învăţământul propriu-zis, trebuia să stau în internat, iar mama, văduvă cu trei copii, nu putea să mă ţină. Şi-atunci, am învăţat meserie, am lucrat la Reşiţa, la fabrica de motoare Diesel, am făcut liceul la seral, am făcut armată, şi am concurat şapte pe un loc, la Cluj, am concurat cu cei care terminaseră 12 clase. Nu făcusem chimie organică şi anumite capitole din fizică, ce se cereau la examen. Am intrat printre primii, n-m luat nicio oră de meditaţie, lucram la şaibă, la normă. Apropo, am făcut aşa-zisul liceu seral. Dar, pentru că erau 30 de clase, terminau cam jumătate atunci, şi pentru că erau prea multe şi nu erau săli, învăţam în schimburi. Lucram de noapte la şaibă, la normă, şi mă duceam dimineaţa la liceu. Apoi trebuia să-nvăţ, să dorm, să... Şapte pe un loc am fost“, şi-a reamintit medicul.

A absolvit facultatea în 1972, a rămas intern trei ani, însă în cele din urmă a ales să se întoarcă la Slatina, unde foarte multă vreme a fost singurul chirurg-ortoped pediatru. Prin pensionarea sa lucrurile s-au complicat din nou, cazurile grave sosite în gardă fiind fie temporizate, fie transportate la alte spitale.

V-aţi manifestat constant nemulţumirea faţă de cum merg lucrurile în sistemul sanitar. Unde e hiba?

Situaţia generală privind asistenţa medicală s-a înrăutăţit în ultimii ani, din nefericire. Sunt mai multe aspecte. În primul rând accesul, dar şi calitatea serviciilor. Accesul a devenit foarte dificil. Se cunoaşte aglomeraţia din spitale, de la UPU, majoritatea pacienţilor ocolesc medicul de familie şi se adresează direct acestor unităţi. Cred că dacă s-ar da mai multe competenţe medicilor de familie, atunci s-ar reduce această aglomeraţie şi, în plus, dacă ar fi dotate cabinete medicilor cu un laborator pentru analize simple, atunci, evident, n-ar mai fi aglomerate cabinetele din spital, policlinică şi UPU.

Medicina evoluează, posibilităţi sunt. Sunt multe investigaţii banale pentru care sunt puşi pacienţii pe drumuri, un examen de urină, o leucogramă se poate face foarte bine la medicul de familie, aceste laboratoare costă ceva bani, medicii nu le pot face singuri, dar ar fi o soluţie, s-ar degreva spitalele  de cazuri care pot fi rezolvate la medicul de familie.

Probabil că statul nu va investi niciodată într-un cabinet privat...

Dacă vrei să nu mai ţii pacientul ore întregi, pentru un examen şi o hemoleucogramă.... Populaţia e foarte săracă. Se fac, în primul rând, foarte multe investigaţii inutile astăzi, inutile, vă spune un meseriaş. Poate că sunt şi medicii de vină, poate de multe ori, pentru că sunt acuzaţi pe nedrept, dau „tot tacâmul“, cum se spune, când ar trebui, pentru a pune un diagnostic, s-o iei de jos în sus, cu cele mai simple investigaţii, şi te opreşti acolo unde reuşeşti să pui un diagnostic. De ce să-i dau nu ştiu ce analize unui bolnav de reumatism. Dau pe cele clasice, care dau diagnostic de certitudine. Am neclarităţi după primele analize, îi mai dau ceva în plus şi aşa mai departe. Dar foarte multe analize sunt total inutile.

O altă cauză, de ce merge sistemul prost: birocraţia instituită de Casa de Asigurări. Medicul nu mai are timp să se ocupe de pacienţi, îi ia ore bune întocmirea formalităţilor. În spitale, spre exemplu, o asistentă sau două trebuie să se ocupe numai de birocraţie, e scoasă, cum s-ar spune, din câmpul muncii, de la patul bolnavului, birocraţie care s-a sesizat la cele mai înalte nivele. Primul-ministru i-a cerut ministrului Sănătăţii, dar i-a cerut degeaba, să-i ceară Casei de Sănătate.

Probabil a fost un act de imagine!

Păi, da, dar de acolo pleacă toată chestiunea.

Ce-aţi sperat când aţi terminat facultatea? Chirurgie aţi vrut, nu?

Am făcut facultatea de pediatrie generală şi apoi chirurgie şi ortopedie pediatrică. Am avut noroc – eu dacă spun unui doctor cât am operat, în jur de 20.000 operaţii, îmi spune – dom’ne, ăsta se bărbiereşte. Operaţii, şi încă pe atât şi ceva cei pe care i-am tratat fără să-i operez - , am avut două mari şanse, altfel nu puteam: erau mai mulţi copii şi erau cazuri mult mai grave decât acum, pentru că acum se nasc copii numai doriţi şi un număr limitat. Cum se spune, fabrica de copii s-a mutat în străinătate. Se duc şi nasc acolo, mii de copii.

Acele probleme grave erau rezultatul tentativelor de avort, sau de unde acea patologie gravă?

Nu-i îngrijeau, se năşteau mulţi nedoriţi, n-aveau condiţii să-i îngrijească şi făceau boli grave, evident. Sau, mama care nu ar fi vrut să-l nască făcea tot felul de încercări nereuşite şi se năşteau cu defecte. Norocul meu atunci - un doctor, acum, n-ar mai putea să opereze atâţia bolnavi – a fost că nu a existat Casă de Asigurări cu atâta birocraţie şi să-ţi impună nişte condiţii absurde. Fac precizarea că eu am fost singur în spital 10 ani, şi între două operaţii mai alergam şi prin policlinică să mai văd ceva bolnavi. Acum nu se mai poate aşa ceva. Sau, fiind singur - şi am avut o „pată“ a mea, să nu plece niciun copil cu probleme chirurgicale în altă parte – veneam şi la 2 noaptea, şi după-masa, şi ori de câte ori era nevoie, sau uneori nu mai plecam acasă. Acum, ţi se impune. Acum, toţi aceşti copii se plimbă, după-masă, de noapte, la Craiova (n.r. – următorul spital ca rang, după SJU Slatina). Câte cheltuieli sunt?! Apropo că nu sunt bani.

Sunt chirurgi care au diplomă, dar n-au pus bisturiul pe un bolnav

Birocraţia şi regulile astea absurde. Şi-apoi, culmea, o să râdă cititorii. Nu am avut atâta aparatură de investigaţii, n-am avut decât patru degete. Unui chirurg îi ajung, dacă le are de chirurg. Ca să operezi o banală hernie, o banală apendicită – nu ştiu câte investigaţii: radiografie pulmonară, examen cardiologic, examen pediatric, păi pentru ce-ţi trebuie toate?! Dom’ne, eşti doctor, îl „miroşi“. Medicii tineri nu mai sunt obişnuiţi cu modul de examinare clasic – anamneză, consultarea amănunţită a bolnavului, din cap până-n picioare, pe româneşte. Practic, se rezumă în principal la investigaţii de laborator, investigaţii care, după părerea mea, onestă, modestă, nu pot înlocui niciodată ce se făcea în trecut – examinare, stat de vorbă cu bolnavul. Şi când să mai stai de vorbă, pentru că n-ai timp. Şi facultăţile sunt supraaglomerate şi, din nefericire, cei care se ocupă de viitorii doctori nu întotdeauna o fac. Băiatul meu, un semestru, cât a făcut aparatul cardiovascular, n-a avut asistent. Aveau asistent, dar nu l-a cunoscut. Ştiţi ce este, e dezastru! Sunt chirurgi care au diplomă, dar n-au pus bisturiul pe un bolnav. Sunt unii care vor, dar n-au făcut şi acum le e frică.

Din nefericire există, şi era şi înainte, iar acum s-a accentuat - lipsa de cooperare între medici. Între medici, între secţii, între diferite ierarhii medicale. E dezastru! De multe ori, un doctor cu un caz care depăşeşte nivelul de competenţe sau de dotare nu ştie, nu există o filieră precisă, unde să-l trimită la un eşalon superior. Îţi dau cazuri. Eram de gardă – un tânăr cu o luxaţie, 28 ani. Era blocată circulaţia. Mor bolnavii în timpul investigaţiilor. Repede, ce radiografie, ce...  L-am băgat direct în sală. Se zice că şase ore un membru rezistă fără circulaţie, se zice, în realitate ai patru ore. Păi de-acolo de unde-a venit, până a ajuns, până îi făceai toate investigaţiile, se ducea dracu’ totul. Nu aveam în Slatina chirurgie vasculară, şi-a trebuit să parlamentez – culmea, chemasem deja salvarea –, pe-al meu nu voia să-l primească nicio clinică. Noroc că cineva din familie cunoştea pe cineva de la Floreasca, altfel rămânea fără picior sau murea. Doctorul nu ştie unde să-l trimită. Era chiar mai bine înainte de Revoluţie, spitalul era arondat unei clinici, cu excepţia cazurilor care - treaba lor cum găsesc. Sau pe fiul meu - n-a vrut să-l primească nicio clinică. Era suspect de ocluzie. Cu doctorul şef de la spital, cu dr. Renică Diaconescu, politician – nu, ştim cazul, e grav, nu-l primim! Există, din nefericire, şi la nivele superioare reticenţă în a primi cazurile grave, complicate. Unul din motive ar fi că aceste cazuri sunt mari consumatoare de fonduri, şi, de ce să n-o spunem, cu părere de rău, îşi strică unii statistica, pentru că, în sistemul românesc, din nefericire statistica nu ţine cont şi de gravitatea cazurilor. Evident că dacă tratezi multe cazuri grave vei avea şi mai multe decese, e o chestie de logică.

Medicina performantă nu se poate face decât în echipă. Un caz aparţine unei echipe, unui secţii, unui spital, unei clinici, şi nu unui doctor, cum se obişnuieşte în prezent – e al doctorului X. Câte cazuri am internat la ortopedie, care nu erau de ortopedie... Ăla – nu-i de mine, ăla - nu-i de mine, ăla – nu-i de mine. Îi aduce salvarea, înapoi nu-i mai duce.

Există, aşa cum arată şi Eurostat-ul, un număr excesiv de intervenţii chirurgicale, multe cazuri putând fi tratate medical. Sunt spre exemplu fracturi la copii. Acelaşi tip de fractură la adult se operează, la copil, nu. Bine, sunt nişte limite, un ortoped de copii ştie, un ortoped de adult abia aşteaptă să taie. Mai e şi chestia aia, psihologică – dacă-l operezi, eşti doctor mare.

Nu aveţi ghiduri, nu aveţi protocoale clare?

Nu există, vorbe, de unde! Pe ici-pe colo, există unele, dar foarte vagi.

Atunci, în cazurile de malpraxis cum se evaluează situaţia?

Nu există aceste protocoale, şi-apoi inclusiv comisiile astea de la Colegiul Medicilorar trebui să stabilească nişte reguli prin care concluzionează că un doctor a făcut sau nu malpraxis. Ar trebui să existe aceste protocoale. Şi mai există situaţii la limită, când un caz poţi să-l judeci într-un fel sau în altul.

Şi-atunci te-ar îngrădi cumva protocolul?

Nu, cei care judecă ar trebui să aibă o largă pregătire medicală, aceste comisii să fie lărgite cu oameni din toate specialităţile. Se cere părerea, dar e altceva ca membru al comisiei. Să nu fie oameni care nu au făcut cine ştie ce medicină, dar când e vorba să te-acuze, e mare savant. E o chestie foarte-foarte relativă. Un om care-a greşit, da, să plătească, dar cât să plătească, pentru că uneori acele despăgubiri nu le achită trei generaţii de doctori, dacă şi urmaşii ar fi doctori. Trebuie să fie o limită şi obligatoriu instituţia sanitară să fie implicată şi să contribuie, iar al doilea aspect – CAS să onoreze cazurile de malpraxis, acum se eschivează. Ca o consecinţă a acestor lucruri, mulţi doctori evită să mai trateze cazurile grave – da’ de ce să trag beleaua, pun radiografiile şi-l trimit mai departe - du-te, nene, caută-ţi în altă parte! E o realitate.

Vorbeaţi de o repartizare nefirească a specialităţilor...

Exact! Vine copilul în gardă, e de operat – de operat nu se operează, îl echilibrezi, îi faci analize. Când i-am spus mamei că-l trimit la Craiova, a început să plângă: dom’ doctor, n-au un leu să iau o pâine! Cu ce mă duc după el, ce fac? Au scos la Slatina trei posturi de chirurg la concurs, şi niciun ortoped. Nu vede nimeni treaba asta.

La spitale, din nefericire, nu există o proporţie corespunzătoare de specialişti, raportată la numărul de solicitări. Ori sunt prea mulţi, ori sunt prea puţini,  sau lipsesc cu desăvârşire. Cei care se plâng că nu le vin specialiştii, după părerea mea nu spun adevărul. Şi înainte de Revoluţie erau spitale care aveau astfel de probleme, dar atunci se făcea contract pentru postul respectiv şi medicul era obligat să stea cinci ani, după care putea pleca oriunde. Mai mult decât atât, sunt tineri care ar vrea să vină să ocupe un anumit post, numai, cum se spune pe româneşte, sunt uşuiţi. Motivele sunt diverse şi mă abţin să le comentez.

Când am fost director, dimineaţa, la raportul de gradă, mi-au spus că au plecat patru cazuri la Bucureşti, cazuri de neurochirurgie, pentru consult, şi s-au înapoiat cu pacienţii. I-au consultat şi i-au trimis înapoi cu indicaţii. Am scos la concurs atunci post de neurochirurg, am blocat 10 paturi până vine neurochirurgul, după ce am plecat din funcţie, au ras tot. Nu există interesul pacientului, există anumite interese, ale unora sau ale altora.

De ce credeţi că pleacă tinerii specialişti în străinătate?

Nu este legat numai de partea financiară, ci şi de dificultăţi pe care le au în ceea ce priveşte integrarea în mediul unde vor lucra în viitor, printre care reamintesc acea lipsă de colaborare, de sprijin, de sfaturi de care au nevoie uneori de la un coleg mai în vârstă. De multe ori vede că un coleg care nu s-a remarcat cu nimic în timpul facultăţii este reţinut în clinică, iar el este liber să-şi ia lumea-n cap. Nu mai intră decât pile, proptele...

Cât de departe s-a ajuns în ortopedie, există şi progrese, nu?

E adevărat că în ceea ce priveşte dotarea cu tehnică în sectorul public sanitar s-au făcut progrese, substanţiale, pot spune. Din nefericire, multă aparatură zace nefolosită, din varii motive, şi se învecheşte moral. Cred că dacă s-ar face o investigaţie cu inventarierea tuturor aparatelor achiziţionate în sistemul sanitar public, care n-au fost folosite sau nu sunt folosite la capacitate, cu acei bani s-ar fi putut ridica  cele două spitale regionale.

Sunt unele secţii, clinici, care au făcut progrese evidente, atât în domeniul dotărilor cu aparatură, cât şi în domeniul specializării. Depinde foarte mult de conducătorii instituţiei respective, de şefii de secţie uneori, sau alte de situaţii, mai mult sau mai puţin obiective. Nu există criterii precise, obiective, de apreciere a calităţii a unui medic, a unei secţii, a unui spital sau clinici universitare, criterii după care ar trebui şi remuneraţi. Nu e posibil să plăteşti la acelaşi nivel un chirurg care operează numai apendicită, cu un chirurg care operează pe cord. Nu-i posibil! Sau sunt mulţi care nu operează nimic.

Sunt medici care se eschivează să intre în cazuri grave. Chirurgii care operează de urgenţă şi aviatorii nu au timp de filozofie, de gândire. Pac! Poate că tu în momentul ăla nu ai ales varianta optimă, că n-ai avut timp de gândire. Poate c-a fost bun, dar zici ulterior - dacă făceam altfel, poate că era mai bine. Sunt situaţii din astea, la limită. Dar vine colegul, care crede că te-a prins la colţ - malpraxis. Ajungem din nou la excesul de investigaţii. În cazurile grave, exagerând numărul de investigaţii, până ajunge bolnavul la locul unde să fie tratat moare în timpul investigaţiilor. Am avut trei cazuri unde am intrat în sală îmbrăcat de oraş, mi-am luat numai mănuşi. Două au fost salvate, unul a murit. Dacă nu intram aşa, mureau toate trei. E o bulibăşeală totală, cu fuga de malpraxis. Sunt cazuri delicate, în cinci-zece minute poţi să-i pierzi, doctorii fug.

CITIŢI ŞI:

Chirurgul Gheorghe Ciobanu, la capătul unei experienţe traumatizante: „Ce se întâmplă în sănătate este genocid!“. Vrea să înfiinţeze o asociaţie a asiguraţilor

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite