Lăsatul Secului, ultima petrecere înainte de Postul Paştelui. Oltenii practică strigatul peste sat şi mersul la naşi

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ultima duminică dinaintea Postului Paştelui este şi astăzi, în Oltenia, prilej de petrecere. Tinerii satului, şi nu numai ei, se strâng „la bâlbătaie“, iar cei căsătoriţi merg să sărute mâna naşului.

În trecut Lăsatul Secului (sărbătorit în 2017 în ziua de duminică, 26 februarie) era o sărbătoare de foarte mare amploare la sat. Şi astăzi, în seara ultimei duminici „din dulce“, în mijlocul satului sau pe deal se văd focuri mari, lume multă şi veselie.

Obiceiul vine dinainte de creştinism, spun etnografii, dar s-a adaptat în timp, devenind sărbătoarea care marchează sfârşitul perioadei nunţilor şi începutul celui mai sever post ortodox de peste an.

„Obiceiurile de primăvară marcau diferitele etape în desfăşurarea vieţii săteşti, legate de sărbătorile mai importante ale ciclului calendaristic de primăvară. În desfăşurarea lor, aceste obiceiuri au păstrat urmele vechilor rituri de început de an, Anul Nou de primăvară“, menţionează etnograful Muzeului Judeţean Olt, Claudia Balaş.

Astfel se sfârşesc „Câşlegile“, perioada menită nunţilor, o perioadă marcată de sărbători „de proporţia petrecerilor de carnaval de la alte popoare“, spune etnograful, continuând: „ Numeroasele nunţi, cu desfăşurarea lor prelungită altă dată de la trei la cinci zile, cu peţitul şi logodna care le premergeau, umpleau, de fapt, tot dorul şi putinţa de petrecere a colectivităţii săteşti. Sfârşitul Câşlegilor însă, Lăsata Secului, era sărbătorită cu mai multe manifestări care marchează, pe de o parte, încheierea perioadei căsătoriilor, iar, pe de altă parte, venirea primăverii, începutul muncilor de primăvară şi, o dată cu creştinismul, începutul lungii perioade de privaţiuni, de reţineri, de asceză a postului cel mare.“.

Masă îmbelşugată în casa naşului

Şi astăzi în Oltenia se păstrează datina ca, de Lăsatul Secului, finii să-şi viziteze naşul, părintele spiritual, căruia îi duc „plocon“. Naşii şi finii vor petrece restul duminicii împreună.
La sate, pentru tineri este de asemenea prilej de sărbătoare. Se prind focuri în mijlocul satului sau chiar pe deal, aşa cum se întâmpla în vechime. Astăzi mai mult se chefuieşte, însă în trecut obiceiul dădea mari emoţii celor care se ştiau „cu musca pe căciulă“, pentru că ceata de flăcăi urma să spună în gura mare ce zvonuri umblă, despre cine.

„În noaptea de Lăsatul Secului  tineretul satului aprindea pe un deal apropiat sau într-un loc mai ridicat un foc mare, în jurul căruia se aduna tot satul pentru a petrece şi a dansa. În alte sate, flăcăii înfăşurau în paie o roată de căruţă sau de plug, o aprindeau şi o lăsau să se rostogolească la vale. Focurile de primăvară erau răspândite la aproape toate popoarele Europei şi îşi au originea, fără îndoială, în practica îndelungată de apărare a semănăturilor şi livezilor împotriva gerului. La unele popoare a căpătat formă de rit pentru alungarea iernii şi întâmpinarea primăverii.

Tot în seara de Lăsatul Secului se făcea strigarea peste sat. În satul tradiţional respectarea obiceiurilor era obligatorie. Cei care le încălcau îşi pierdeau bunul nume, consideraţia colectivităţii şi puteau fi chiar pedepsiţi. Strigarea peste sat, obicei de primăvară, era în trecut o astfel de pedeapsă. Ea avea un sens profund, era, de fapt, o critică publică a păcatelor satului. Mărturisirea publică avea rolul să ferească pe viitor colectivitatea de eventualele nenorociri care se puteau abate asupra satului din cauza greşelilor unora dintre membri, şi totodată să-i facă pe cei care au greşit să îşi ispăşească greşelile comise“, explică etnograful Claudia Balaş.

Ce se striga la sat

Flăcăii responsabili cu „strigatul“ urcau pe deal sau, uneori, într-un copac, spune entograful, iar de acolo spuneau care fete sunt de măritat, dar nu au pretendenţi şi de ce, cine cu cine „se iubeşte“ în afara căsătoriei etc. două dintre strigături, culese de etnograf, sunt acestea:

„- Mă roagă,  mă roagă!/- Cine mi te roagă?/- Gheorghe mi te roagă/ Să i-o dăm pe Floarea,/  Că-i frumoasă ca o floare/ Harnică şi muncitoare!/ - Şi cui să i-o dăm?/- Luʼ Gheorghe să i-o dăm!/ - De ce luʼ Gheorghe să i-o dăm?/-  Că Gheorghe-i flăcău bătrân,/ Puturos rău şi hapsân!/” ( strigătură din Romanaţi).

„- Aolică, măre!/ Ce ţi-e măre, ce ţi-e?/- Mă roagă şi iar mă roagă!/ - Cine mi te roagă?/- Flăcăul moş Ilie/ Să-i căutăm de cununie!/ Şi pe cinʼ să-i dăm?/- Pă Lixandra lui Axinte/  Că tot n-are nici-un dinte!” (strigătură din Bălteni).

La Izbiceni, în sudul judeţului Olt, localitate în care se păstrează încă multe obiceiuri de peste an, Lăsatul Secului este o adevărată sărbătoare, spune Claudia Balaş. Sătenii se adună „la bâlbătăi“, focul care arde la răscruce de drumuri pentru alungarea relelor din sat. Vin de acasă cu plăcintă cu brânză, ţuică şi vin şi reconstituie atmosfera de altădată, apogeul constituindu-l străgăturile, fie între participanţii de la aceeaşi „bâlbătaie“, fie de la alt foc din sat.

„ Strigarea peste sat, în care erau batjocoriţi cei oropsiţi de soartă, fetele bătrâne, infirmii, cei cuprinşi de ceva patimă (beţie, lene, lux, fudulie, neghiobie, cămătărie, avarie, etc.), ne apare ca o decădere a unor practici legate de echinocţiul de primăvară, când începea să se mărească ziua şi de reînviere a naturii, a vegetaţiei.

În acest obicei par a supravieţui practici de invocare a forţelor benefice dezvoltării vegetaţiei şi de alungare a celor malefice. Petrecerile marcau acest moment de trecere, cum se întâmplă frecvent în folclorul obiceiurilor. Legătura cu postul s-a făcut mai târziu şi este, evident, o suprapunere.“, mai spune etnograful Claudia Balaş, menţionând că oamenii satului nu-şi permit să renunţe la obiceiuri pentru că „s-ar pierde rânduiala“.

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite