Povestea unei familii celebre de muzicieni: „Le-am cântat şi comuniştilor, recunosc. Am dat mâna cu Ceauşescu de patru ori“
0
Familia Duţă, muzicieni din tată-n fiu de pe la 1800, face şi astăzi muzică de calitate, iniţiind copii în studiul viorii şi al chitarei clasice.
Soţii Emilia şi Dumitru Duţă sunt astăzi profesori ai Şcolii Populare de Arte şi Meserii, o instituţie cu un statut destul de ambiguu, „un fel de prestări servicii“, cum spune profesorul Doru Duţă. Zeci de ani au fost profesori ai Şcolii de Muzică din Slatina iar regretul lor cel mai mare este tocmai acesta că, după avântul începutului, şcoala de muzică s-a transformat atât de mult încât astăzi oferă şansă preponderent copiilor care vor să studieze pianul, restul instrumentelor fiind văduvite.
O istorie de răsunet
„Pe noi oamenii nu ne ştiu de Duţă, ne ştiu de Ristea, de la ăl bătrân“, spune Doru Duţă, astăzi profesor de chitară la instituţia amintită, dar care tinereţea şi maturitatea şi-a petrecut-o pe scene din toată lumea, ca liber profesionist, alături de membrii formaţiei din Slatina, preferaţi de impresari şi solicitaţi intens agenţiei oficiale de impresariat, ARIA.
Mihalache Duţă, bunicul instructorului Doru Duţă, este primul muzicant celebru al familiei. „Era cobzar vestit, probabil de aici talentul meu la chitară“, spune profesorul. Fiul lui Mihalache, Ristea, un viorist excepţional, spun cei care l-au cunoscut, a fost cel mai solicitat instrumentist la recepţiile oficiale organizate prin partea locului. „Îl cunoşteau de la şeful Securităţii, până la Tudor Postelnicu“, spune fiul său. Ristea a avut, la rândul său, bucuria să-i vadă pe scenă pe patru dintre copii (a avut trei băieţi şi două fete), toţi băieţii alegându-şi cariera muzială, iar una dintre fete, de asemenea.
Ristea, născut în 1911, a cunoscut însă succesul nu în vremea comunistă, ci mult mai devreme, în localurile pretenţioase ale bogaţilor vremii. „A cântat cu fratele vestitului Nicolae Buică, cu George Buică, iar mai tâziu, când acesta îmbătrânise, dar venea la terasă să-l audă cântând la „Obuzierul“, un loc celebru pe-atunci, unde veneau ofiţerii, şi se mai luau de el chelnerii, tata îl poftea la masă şi le spunea că e maestrul lui. Tata a fost frate de lapte cu boierul Caracostea, pentru că pe-atunci boieroaicele nu alăptau, căutau doici cu lapte bun, le încercau laptele pe unghie, să fie suficient de gras. Le-a cântat mai târziu, pe la moşii, lui Tătărăscu şi altora care veneau în vizită, nu era sărbătoare fără să-l cheme pe el“, povesteşte Doru Duţă.
O formaţie care trecea uşor de audiţii: „Nu ştiai Strauss, Lehar, n-aveai ce să cauţi“
Traian, Doru şi Costel, fiii celebrului viorist Ristea Duţă, dar care avuseseră acasă avantajul să studieze şi pianul cu mama, soţia lui Ristea, de asemenea talentată şi cu studii la Conservator, şi-au făcut mai târziu propriul band, în care la debut cânta şi tatăl.
„Ce nume să-i mai pui, toată lumea ne ştia de Ristea, ca şi astăzi, nimeni nu ne ştie de Duţă! Mergeam la audiţii, ne vedeau impresarii şi ulterior semnau contracte cu cei de la ARIA, agenţia oficială de impresariat. Aveam contracte oficiale, câştigam atunci cinci salarii. Şi chiar şi pe atunci se mai făceau fel de fel de aranjamente, la modul că ar mai vrut ei să trimită în străinătate de pe la ei, de pe la Bucureşti, doar că impresarii ne cereau pe noi. Mai spuneau că n-a venit viza de nu ştiu ce ţară, că una, că alta, însă n-aveau ce să facă dacă impresarii insistau că pe noi ne vor“, povesteşte chitaristul.
Emilia Duţă, soţia instrumentistului din celebra familie, profesor de vioară, a cântat la rândul său cinci ani în Germania, într-o orchestră simfonică. „Ani de zile m-am rugat de el să vină, să ne stabilim acolo, dar n-a vrut, e patriot. Am stat cinci ani, îl aveam pe cel mare şi în ultima perioadă eram gravidă cu băiatul cel mic. Acolo câştigam mult mai bine decât în România, plus nivelul de trai, chiar dacă eram în Germania Democrată, dar tot era altceva. Plăteam cotă din valuta pe care o încasam, cred că 20 % era cota. Dar m-am întors în România şi am predat aproape 30 de ani la Şcoala de Muzică din Slatina, până când au intervenit şi acolo nişte probleme“, povesteşte Emilia Duţă.
Muzica pe care o promova familia Duţă era atât pe placul elitelor, cât şi pe cel al oamenilor de rând. „Ne-a plăcut muzica fină, am preferat muzica clasică, însă trebuie să respecţi şi gustul publicului. Mie chiar îmi făcea plăcere ca venind de la Paris să merg să cânt la o nuntă la Izvoarele. Tatăl meu cânta pe note, pe atunci nu era ca acum, ştii maneaua, o horă şi-o sârbă şi eşti liber să cânţi oriunde. Nu ştiau Strauss, nu ştiai Lehar, nu aveai ce să cauţi în localurile bune“, spune Doru Duţă.
Soţii Ceauşescu preferau romanţele
„Le-am cântat şi comuniştilor, recunosc. Am dat de patru ori mâna cu Ceauşescu, i-am cântat lui Todor Jivkov, i-am cântat şi în Bulgaria, reprezentam, de fapt, România la cel mai înalt nivel. Ce preferau? Ce pot să vă spun, muzica românească, muzica veche, romanţele Ioanei Radu...“, îşi aminteşte instrumentistul.
Deşi au cunoscut succesul în România, fratele cel mare, Traian, pianist şi acordeonist, înzestrat cu un talent deosebit, spune fratele său, a ales în cele din urmă să cânte mai mult în afară, Austria şi Olanda, ultima fiind şi ţara în care s-a stabilit înainte de 1989. „La un moment dat nu a mai vrut să plătească la agenţie şi a rămas acolo. Noi n-am avut de suferit pentru că ne cunoşteau, ne apreciau şi ne-au crezut că nu vrem să plecăm“, îşi aminteşte Doru Duţă, povestind despre fratele său care s-a prăpădit, ca şi celălalt frate, în urmă cu ceva ani.
„Mai vorbesc cu cei de la Timişoara şi le spun că băieţii mei au muzica în sânge, alţii fac perfuzii“
Cariera muzicală au îmbrăţişat-o şi cei doi fii ai cuplului Emilia şi Doru Duţă, iar astăzi o fac la cel mai înalt nivel. Băiatul cel mare, Mădălin, este membru al Orchestrei Armatei, în Sibiu, iar Cristian, fiul cel mic, la Opera Română din Timişoara. Nepoţica, de doar 7 ani, dovedeşte deja talent muzical şi cântă de la 5 ani la vioară, instrument pe care i l-a pus în mână bunica. „Mai vorbesc cu cei de la Timişoara şi le spun că băieţii mei au muzica în sânge, alţii fac perfuzii. Au ascultat-o şi au învăţat-o dinainte de a se naşte“, spune, mândru, tatăl.
Deşi profesional au cunoscut succesul, aflaţi în prag de pensie soţii Duţă rămân neconsolaţi la gândul că Slatina nu are, nici astăzi, o orchestră simfonică sau semi-simfonică. „Pentru mine muzica e o hrană spirituală. Eu înţeleg, acum, că noi suntem mai tradiţionalişti, aşa, mai sudişti, dar chiar nu se mai poate, noi şi Teleormanul suntem cele mai înapoiate judeţe cultural. Oamenii ăştia care au putere de decizie nu-ntreabă, nu se consultă, se interesează numai să facă afaceri. Nu fac politică, nu mă interesează, cum am mai spus-o, fac politică doar cu instrumentul, însă nu poţi să sacrifici teatrul şi să faci terase, cafe-bar-uri. Fă o semi-simfonică, nu numai dansuri populare! Uite, Vâlcea, are filarmonică, are liceu de muzică, Craiova – teatru liric, liceu, filarmonică, nu mai spun Gorjul, care e mai defavorizat ca noi, dar de când are, nu mai spun Piteştiul. Noi nu vrem nimic, avem o viziunea aşa... Vin toţi parveniţii, ne băgăm în scaune şi lăsăm cultura“, încheie instrumentistul.
Îşi doreşte, pentru sine şi cei dragi, sănătate, pentru că la o pensie bună, cu salariul de 1.000 lei („cât are femeia de serviciu“) nu poate spera, însă îndrăzneşte să mai creadă, ca şi soţia sa, că într-o zi foşti elevi din Slatina, deloc puţini şi foarte talentaţi, sau instrumentişti de aiurea, vor veni să cânte la Slatina într-o orchestră simfonică, un proiect experimentat pentru scurtă vreme în anii comunismului, dar care s-a stins prea curând.
Se încarcă comentariile...
