Poveştile crunte ale ultimilor luptători din cel de-al Doilea Război Mondial încă în viaţă: „A trecut tancul peste mine“
0
Suferinţe greu de imaginat astăzi, dar trăite ani la rând de cei care au luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial, au fost povestite unei săli cu ochii în lacrimi de ultimii veterani de război din Slatina, răsplătiţi cu titlul de cetăţean de onoare al urbei.
Deşi cu ani buni în urmă reprezentau un grup solid de foşti militari cu o ţinută impresionantă, pentru care intonarea imnului de stat era cu adevărat un moment solemn, chiar dacă ocaziile în care apăreau astfel erau, pentru restul participanţilor, o formalitate, astăzi supravieţuitorii celui de-Al Doilea Război Mondial pot fi număraţi pe degete. Nu mai vin la ceremoniile religioase, bolile nu le mai permit, iar în situaţiile rare când se mai întâlnesc vorbesc mai mult despre cei care nu mai sunt.
Pe ultimii veterani în viaţă din Slatina, Primăria Slatina i-a cinstit conferindu-le titlul de cetăţean de onoare al municipiului, cu ocazia împlinirii a 651 ani de la prima atestatare documentară a Slatinei. Sunt oameni cu o vârstă venerabilă, ultimii şapte, deşi la mijlocul lunii decembrie 2018 încă erau 10.
„În toamnă mai aveam în tot judeţul 90 şi ceva, acum, astăzi, când vorbim, au mai rămas 69“, a spus preşedintele Asociaţiei Veteranilor şi Văduvelor de Război din Olt, col. (r) Nicolae Ionuş.
Trei dintre veterani au reuşit să ajungă şi să-şi primească personal diploma, povestind, la finalul unei seri de gală, unei săli în picioare, mici crâmpeie din ce au însemnat frontul, lagărul sau lungul drum spre casă.
„Tata a luptat în primul Război Mondial. A avut trei copii şi toţi trei au fost pe front“
Mircea Albotă, Ilie Beliţoiu, Marin Bondoc, Ion Bontescu, Toma Corcău, Vasile Gavrilă şi Dumitru Mateescu sunt cei şapte noi cetăţeni de onoare ai Slatinei. Trei dintre aceştia le-au vorbit celor prezenţi în sala Centrului Cultural „Eugen Ionescu“ despre suferinţele îndurate.
Prizonier un an în Siberia: „Erau temperaturi de minus 50 de grade. O gură de zăpadă o luam cu frunzele copacilor şi mâncam“
„Suntem extraordinar de recunoscători pentru că ne-aţi dat această diplomă. Ne-am fi dat viaţa să apărăm patria, poporul român. (...)Tatăl meu a luptat în Primul Război Mondial. A avut treo copii şi toţi trei au fost pe front. Primul a murit la Cotul Donului. Al doilea a murit în drum spre Cehoslovacia, al treilea sunt eu, care am luptat la Cotul Donului, după aceea am ajuns comandant de pluton, de companie, şi am fost luat prizonier şi dus departe, în cele mai friguroase ţinuturi ale Rusiei. Şi-acolo, singura mâncare pe zi era un pahar de apă sau o gură de zăpadă pe care-o luam cu frunzele copacilor şi mâncam. Este ceva de necrezut, şi, ca să mă credeţi, când am sosit acasă din război, părinţii nu m-au mai primit în curte, nu m-au recunoscut, eram atât de slăbit, topit, încât mi-au spus - «Nu eşti tu!» Am spus – «Ba sunt eu!». A venit cineva de la noi din comună şi le-a confirmat şi mi-au dat voie să intru. Mi-au spus ce-au păţit şi ei, părinţii, şi ce-au păţit şi alţii care au fost să treacă ruşii pe la ei. Era de groază! Or noi, pe unde-am trecut, eu nu ştiu că am pus mâna pe un sâmbure cât unghia, pe bunurile poporului pe unde-am trecut“, a reuşit să spună, gâtuit de emoţie, maiorul (r) Dumitru Mateescu. Are 98 de ani şi o poveste impresionantă de viaţă.
Trei dintre veteranii care au primit titlul de cetăţean de onoare s-au aflat în sală, la ceremonia organizată de Primăria Slatina FOTO: Cristina Ciocan
Întors de pe front a ales catedra, predând istorie şi geografie, a fost director de şcoală, a întemeiat chiar o şcoală în Slatina, în vremea când părerea sa a contat la Inspectoratul Şcolar, însă, spune veteranul, cea mai mare satisfacţie vine de la foştii săi elevi care-l opresc pe stradă şi-i mulţumesc.
„Mă bucur să aud că tineretul de astăzi, care a absolvit, îmi mulţumeşte şi-mi spune:« Domnule profesor, datorită dumneata avem o pâine, pentru ă ne-aţi învăţat să muncim!“. Marea satisfacţie a mea, şi a fost şi a părinţilor mei, că am putut să fac ceea ce mi-a fost dat să fac, şi în război, şi ca cetăţean“, a mai spus veteranul, compleşit.
„Tancul luase la rând toate gropile unde a văzut soldaţi adăpostiţi. A trecut peste ei“
Colonelul (r) Vasile Gavrilă, de aceeaşi vârstă cu maiorul (r) Dumitru Mateescu, a descoperit, chiar cu puţin înainte de festivitate, că a trăit calvarul aceloraşi lagăre. Foamea, lipsa apei, lipsa oricăror condiţii, frigul aproape de neîndurat, imaginea camarazilor adunaţi în fiecare zi, morţi, din barăci, toate sunt amintiri greu de povestit.
„Sunt cel care a declarat în filmul pe care l-aţi vizionat mai devreme că a trecut tancul peste el. Eu sunt! Am luptat în Est, am luptat în Vest, pentru eliberarea Transilvaniei contropită de unguri, am luptat în continuare pe teritoriul Ungariei, Cehoslovaciei, în munţii Tatra, munţii Tatra Mare, Tatra Mică, până pe data de 9 mai, când se duceau tratative pentru încetarea războiului.
Am fost sănătos, am muncit, am luptat şi, de ce să nu fiu sincer, am avut şi puţin noroc că atunci când a trecut tancul peste mine, dacă trecea în lungul şanţului unde eu m-am adăpostit, un şanţ săpat în pământ îngheţat, cu baioneta şi cu lopata mică, nu mai mare de 30 centimetri şi lung de 1 metru şi 10 centimetri. Am pus puşca lângă mine, m-am lungit în şanţ, am aşteptat să treacă tancul. A venit tancul, am avut impresia că s-a oprit pe mine, dar nu s-a oprit, m-a traversat. Am mai stat cam un sfert de oră până n-am mai auzit bine tancul, când m-am ridicat şi m-am uitat, tancul luase la rând toate gropile unde a văzut soldaţi adăpostiţi. A trecut peste ei.
A doua zi, dimineaţă, în brambureala aia de zeci de mii de soldaţi care umblau peste tot, de nu mai ştiau ce e de ei, să scape, şi-a făcut apariţia, într-un camion descoperit, un general. Era generalul Lascăr Mihail, comandantul acelui front, şi-a declarat – «fraţilor, nu mai deschideţi foc, am cobnvenit cu fostul nostru inamic încetarea focului, din momentul de faţă suntem prizonieri ai ruşilor (n.r.- plânge). Acolo am plecat în lagăr cu domnul profesor, acuma ne-am găsit, după atâta timp ne-am descoperit că am fost transportaţi cu acel tren compus din 16 vagoane, de bou-vagon, nu de persoane, timp de 21 de zile. În 21 de zile, am băut apă de cinci ori, în diferite gări unde stăteau o zi întreagă printre ruşi, cu trenurile lor. Oamenii mai bătrâni, care curăţau zăpada prin staţii, ne-aruncau zăpadă prin vagon cu lopata. Aşa am reuşit să supravieţuim, iar când mergea trenul, poate e de necrezut, pentru a lua puţină zăpadă, să ne udăm buzele şi gura, legam cu moletierii (n.r. -moletieră - obiect de îmbrăcăminte militară format dintr-o fâşie de stofă, cu care se înfăşoară pulpa piciorului, peste pantalon, de la gleznă până sub genunchi), doi moletieri unul de altul, legam toartele gamelei - era gamelă şi avea o toartă, aşa -şi-i dădeam drumul pe marginea de la bou-vagon. O lăsam în jos şi când auzeam că trăncănea, pe treptele de cale ferată, trăgeam în sus şi luam puţină zăpadă, şi luam fiecare câte-o lingură de zăpadă.
„S-a organizat o divizie de voluntari români din cadrul prizonierilor, care a luptat pentru eliberarea Transilvaniei“
Am stat în acelaşi lagăr cu domnul profesor. Ruşii n-au crezut c-or să vină oameni aşa mulţi, după ce ne-au coborât din vagon, o parte i-a luat şi i-a dus la alte lagăre, o parte la alte lagăre, iar acolo în lagăre ne-am întâlnit cu români de-ai noştri refugiaţi în Rusia din frontul participanţilor la un război civil în Spania în 1936. Şi dacă în Spania a reuşit regimul lui Franco Francisco, oamenii ăştia care au fost voluntari şi au luptat împotriva ocupanţilor de-acolo au fugit în Franţa. Când Franţa a fost ocupată, au fugit în Rusia. În Rusia i-am găsit noi, acolo. Au venit şi-au stat de vorbă cu noi, cu ofiţerii. Erau acolo colonei, locotenenţi-colonei, căpitani şi soldaţi foarte puţini. S-a ridicat problema să creeze o organizaţie antifascistă, de lămurire a oamenilor, dar s-au găsit şi alţii mai eroi şi au spus – «ce putem să luptăm noi cu vorba?! Noi în lagăr, şi alţii mor pe front! Dacă vrem să luptăm, să luptăm cu arma în mână, să ne eliberăm ţara. Şi o parte dintre noi am înţeles acest lucru, s-a organizat o divizie de voluntari români din cadrul prizonierilor, care a luptat pentru eliberarea Transilvaniei.
Regimul de-atunci , după răsturnarea regimului Antonescu, generalul Sănătescu, care-a fost prim-minstru, şi în frunte cu regele, n-au vrut să ne primească în ţară ca o mare unitate care-a luptat pentru eliberarea ţării. A spus că ne primeşte numai ca întorşi din prizonierat. Ne dezarmează şi să fim întorşi din prizonierat. De la soldat până la comandantul diviziei am fost împotrivă şi nu au acceptat acest lucru. Până la instaurarea guvernului dr. Petru Groza am luptat pe front până la terminarea războiului , ne-a primit în ţară ca mare unitate“, sunt amintirile col. (r) Vasile Gavrilă.
„Am venit 2.400 de kilometri pe jos, cam în 70 de zile“
Toma Corcău a povestit, la rândul său, cum şi-a cărat fratele rănit, cu o căruţă, până la capătul frontului. În ţară a ajuns mai mult pe jos, străbătând, a spus veteranul, peste 2.000 de kilometri la picior.
„Şi noi am fost doi fraţi, l-a rănit pe fratele meu, era cu doi ani mai mare, sergent era atunci, au fost lupte de stradă. Au fost vreo şapte proiectile. L-am dus la primul post, n-au vrut să-l primească acolo, l-am dus la al doilea, era o căruţă de vaci, veneau cu răniţii mai grav, cei care erau mai uşor te trimiteau mai în spate, acolo. Am mers până s-a terminat frontul. Pe 9 mai s-a terminat şi, mergând, aşa, ne-a oprit. Am stat lângă Praga, la vreo doi kilometri, până ne-am dat lighioanele după noi jos, şi-am venit 2.400 de kilometri pe jos, aşa am venit, cam în 70 de zile. Am mers, am urcat în tren la Arad , acolo ne-au lăsat şi pe noi, ne-au dus la Băneasa, am făcut instrucţie pentru defilare, să trecem pe sub Arcul de triumf.... Asta a fost, astăzi împlinesc 96 de ani“, a povestit veteranul.
Se încarcă comentariile...
