Poveştile preoţilor ortodocşi olteni prinşi în menghina sistemului comunist
0Prigoana instituţiilor comuniste împotriva celor care au purtat haina preoţească, unde Securitatea şi-a adjudecat fără drept de apel prima poziţie, a lăsat urme adânci printre preoţii originari din judeţul Olt. Dată fiind casta avută în vedere, ce reprezintă o lume în interiorul unei alte lumi, prea puţine lucruri au răzbit spre exterior. Există, totuşi, din fericire, iubitori de dreptate care s-au încăpăţânat să scormonească după adevăr.
Teroarea ce s-a abătut asupra preoţilor ortodocşi din judeţul Olt în perioada comunistă nu a fost nici mai presus, nici mai prejos de cea din alte judeţe, unde Securitatea şi celelalte instituţii ale statului de dinainte de 1989 împărăţeau întreaga ţară. Rând pe rând, oameni care au ales să susţină adevărul, credinţa în Dumnezeu şi să nu cedeze şantajului “ghilotinei” comuniste de a se conforma ordinelor acestora au fost arestaţi, maltrataţi, supuşi unor procese măsluite şi condamnaţi. Cei mai ghinionişti dintre ei nu au mai apucat să guste aerul libertăţii şi au sfârşit în închisorile comuniste.
Numărul preoţilor ortodocşi originari din judeţul Olt care au avut de suferit de pe urma prigonirii comuniste nu se cunoaşte cu exactitate nici acum, deşi au existat câţiva autori care au scris despre calvarul unora dintre oamenii în sutană. Astfel, în anul 2007, Patriarhia Română, în colaborare cu Bisericile Romano-Catolică şi Evanghelică din România, publica un volum masiv despre cei trecuţi la cele veşnice în perioada regimului comunist pe motive de credinţă. În lucrare se arăta că mărturisitori ortodocşi erau în număr de 207, pentru numai o parte reuşindu-se întocmirea unor fişe biografice. Situaţia era cauzată de accesul anevoios la arhivele fostei Securităţi. Adrian Nicolae Petcu a reuşit să completeze lucrarea menţionată cu exemplele altor mărturisitori ortodocşi decedaţi ca urmare a persecuţiei comuniste, dintre care o parte erau originari din judeţul Olt.
Aurelia Grosu, cercetător ştiinţific la Muzeul Judeţean Olt, a precizat în acest sens: “Motivele pentru care preoţii ajungeau să aibă de suferit de pe urma convingerilor acestora au fost multe şi variate. În ateismul perioadei a existat o adevărată prigoană împotriva preoţilor dedicaţi Scripturii care nu s-au aliniat ordinelor mai-marilor vremii. A fost greu, cuvintele aproape că sunt de prisos pentru cât au suferit unii preoţi”.
Preotul Nicolae Anghel, mort în temniţele de la Aiud
Părintele Nicolae Anghel din Balş s-a născut la 16 mai 1902 în familia unor agricultori din satul Arceşti, comuna Pleşoiu, judeţul Olt. După absolvirea şcolii primare, tânărul Anghel s-a înscris la Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, printre colegi aflându-se şi Ioan Marina, viitorul patriarh Justinian. După absolvirea şcolii teologice - în 1927, Nicolae Anghel a fost numit preot la Biserica “Sfântul Dumitru” din oraşul Balş. Ca slujitor al altarului, scrie Adrian Nicolae Petcu, părintele Nicolae Anghel s-a preocupat de aducerea credincioşilor la potirul împărtăşaniei, parohia sa neavând niciun sectant, s-a îngrijit de bunul mers al parohiei, încercând să evite implicarea în luptele politice, a întreţinut o cantină şcolară pentru şcoala primară şi regulat a oferit ajutoare financiare săracilor. Deoarece era unul dintre cei mai apreciaţi preoţi ai oraşului Balş, după instalarea regimului comunist, părintele Nicolae a intrat în atenţia forurilor locale de partid şi a organelor de represiune.
Provocările din partea regimului au început din 1955, atunci când Sfatul Popular a preluat abuziv o mare parte a terenului pe care parohia îl avea pentru ridicarea unei case parohiale. Pe locul acestuia, organele locale au construit un bloc de locuinţe. În această situaţie, în 1957, părintele Nicolae a făcut un memoriu pe care l-a înaintat patriarhului Justinian, încercând chiar să intre în audienţă la Gheorghiu-Dej. Cu toate eforturile depuse de patriarhul Justinian, terenul Bisericii “Sfântul Dumitru” din Balş a rămas în posesia abuzivă a organelor locale administrative, iar părintelui Nicolae i-a fost deschis dosar de urmărire informativă. În jurul său avea informatori dirijaţi care nu ezitau să informeze Securitatea despre atitudinea părintelui la adresa regimului politic. De pildă, după manifestarea de 23 august 1959 de la Balş, potrivit sursei Securităţii, părintele Nicolae s-ar fi exprimat: “Numai Dumnezeu din cer ştie cum îmi arde mie de sărbătoarea lor. Dar n-ai ce să faci şi Doamne păzeşte de mai rău”.
Alte delaţiuni conform cărora părintele Nicolae ar asculta posturile de radio occidentale sau că ar avea comportamente “duşmănoase” la adresa regimului au constituit motivele pentru Securitate de a-l aresta în data de 1 octombrie 1959. După anchete la Securitatea din Craiova, părintele Nicolae a fost condamnat prin sentinţa nr. 283/26 iunie 1960 a Tribunalului Militar Craiova la patru ani închisoare pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinii sociale”. După o detenţie suportată în Penitenciarul Craiova, părintele Nicolae a fost mutat în temniţa Aiudului (foto-sus) în octombrie 1960. Din cauza regimului inuman de detenţie, părintele Nicolae Anghel a trecut la cele veşnice la 18 februarie 1962. Familia sa a fost anunţată abia o lună mai târziu.
Coşmar din închisoare-n închisoare pentru preotul Nicolae Deliu din Corabia
Acelaşi Adrian Nicolae Petcu a descoperit detalii şi despre un alt purtător de sutană din judeţ care a avut de suferit de pe urma “maşinăriei” comuniste. Originar din oraşul Corabia, judeţul Olt, acesta s-a născut la 8 august 1911, într-o familie de agricultori. După absolvirea studiilor teologice, la 24 martie 1935, el a fost hirotonit preot pentru localitatea Dioşti, judeţul Romanaţi. După cinci ani, respectiv în ianuarie 1940, el a fost mutat la Parohia Raeţi din comuna Sadova, judeţul Dolj, pentru ca, din luna mai a aceluiaşi an, să figureze ca paroh la Căciulăteşti, la 48 kilometri sud de oraşul Craiova. Această parohie doljeană avea 388 de familii, respectiv 1.522 de suflete, cu o biserică parohială cu hramul “Sfântul Dumitru”, cu un cămin cultural al cărui director era însuşi parohul şi o comunitate care nu avea sectanţi. După instalarea regimului comunist, părintele Deliu (foto-jos) a refuzat să participe la activităţile iniţiate de noile autorităţi locale, fapt pentru care a intrat automat în vizorul organelor de represiune.
Pentru a-l obliga să colaboreze cu autorităţile locale, în special în acţiunea de colectivizare a agriculturii - între 1950 şi 1951, părintele Deliu a fost reţinut la Securitatea din Craiova. Măsura organelor represive s-a repetat la 10 decembrie 1957, când a fost reţinut şi trimis în ancheta Securităţii din Craiova. “Cunoscut” pentru trecutul său “legionar”, părintele era acuzat că “sabotează activitatea de socializare a agriculturii”. În fapt, în timpul guvernării legionare, părintele fusese obligat să slujească mai multe parastase pentru “eroii legionari” şi, pentru că era dintre oamenii reprezentativi ai comunităţii, ca intelectual, era invitat la şedinţele legionare, însă fără a activa politic. Toate aceste “probe”, alături de “corpul delict” descoperit în urma percheziţiei domiciliare care consta în revista “Renaşterea” a preoţilor olteni din 1941, au fost suficiente pentru ca justiţia comunistă să-l condamne pe părintele Nicolae Deliu. Astfel, la 21 martie 1958, prin sentinţa nr. 104 a Tribunalului Militar Craiova, părintele Deliu era condamnat la 8 ani închisoare corecţională pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinii sociale”. El a cunoscut universul concentraţionar de la Craiova (1957), Oradea (noiembrie 1958), Gherla (noiembrie 1958), Aiud (iunie 1959), Salcia (martie 1961), Giurgeni (iunie 1961) şi Ostrov (decembrie 1961). A fost obligat să presteze muncă în condiţii extrem de grele la Aiud, Giurgeni şi Ostrov. A fost eliberat la 3 august 1964 din lagărul de la Salcia.
Emanoil Păsculescu-Orlea, preotul-ziarist
Printre preoţii originari din judeţul Olt care au suferit în timpul prigoanei comuniste se numără şi Emanoil Păsculescu-Orlea. Născut la 9 iunie 1901 în comuna Orlea, el a fost arestat în perioada 31 ianuarie 1952 – 20 iulie 1955 fără să fie judecat şi condamnat. Părintele a scris istorie la Biserica Mihai Vodă din Bucureşti, unde a reuşit să creeze o puternică comunitate, zidită duhovniceşte în litera adevăratei credinţe. Comuniştii l-au condamnat pentru crezul său, însă Biserica îl păstrează şi astăzi în rândul celor care au avut curajul s-o apere. Emanoil Păsculescu-Orlea, scrie Ana Maria Rădulescu într-o lucrare despre preoţii prigoniţi, a urmat cursurile primare în localitatea natală, apoi, începând cu 1914, Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae” de la Râmnicu-Vâlcea, unde a fost coleg de bancă şi prieten cu viitorul patriarh Justinian. Şi-a continuat studiile teologice la Bucureşti, însă nu s-a hirotonit imediat după absolvirea facultăţii. În această perioadă a ocupat diferite funcţii, lucrând, printre altele, la Ambasada României din Turcia. A desfăşurat o activitate publicistică importantă, ca secretar de redacţie la ziarul “Universul” şi colaborator la “Universul copiilor”, “Universul literar”, “Curentul”, “Cuvântul”, “Cultura poporului”, “Dimineaţa copiilor”, “Drum drept”, “Izvoraşul”, “Glasul Bisericii” şi “Biserica Ortodoxă Română”. Înzestrat cu talent literar şi preocupat de istoria românilor şi de educarea în spirit creştin a tinerei generaţii, a publicat numeroase studii istorice şi teologice, precum şi volume de poezii, de teatru şi povestiri moralizatoare, care l-au impus în atenţia opiniei publice. A înfiinţat, alături de alţi membri ai familiei sale, un muzeu în comuna natală Orlea.
În 1930, scrie Ana Maria Rădulescu într-o lucrare despre preotul de la Olt, Emanoil Păsculescu-Orlea a fost numit preot paroh al Bisericii Mihai Vodă din Bucureşti, care tocmai fusese donată Armatei pentru a servi drept sediu al cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul, în incinta căreia se găseau şi Arhivele Naţionale. Ca paroh, în afară de păstorirea enoriaşilor şi de coordonarea manifestărilor solemne legate de Ordinul Mihai Viteazul, s-a ocupat de refacerea în întregime a bisericii. Timp de un deceniu a supravegheat cu conştiinciozitate, ca un adevărat antreprenor, executarea lucrărilor menite să readucă, pe cât posibil, sfântul lăcaş la aspectul iniţial. Între 1941 şi 1942 a refăcut turlele bisericii, afectate de puternicul cutremur din 1940 şi a ridicat, cu sprijinul material al Ministerului Apărării Naţionale, o casă parohială. În calitate de confesor al cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul, precum şi de profesor al regelui Mihai I, părintele Orlea a fost unul dintre oamenii de încredere ai Palatului. Era prieten cu Constantin Nicolescu, aghiotantul regelui Mihai, şi cu numeroşi demnitari ai vremii - Istrate Micescu, Constantin Argetoianu.
“Duşman de moarte al regimului nostru”
După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 aprilie 1940, a fost integrat în rândurile cadrelor active ale Armatei Române. Începând din 12 iulie 1943 şi până la 18 ianuarie 1944, a participat alături de soldaţii Regimentului 95 Infanterie în calitate de preot cu grad de căpitan activ la luptele de pe frontul de răsărit, ajungând până în Crimeea şi în Kuban. În aceste regiuni s-a ocupat, alături de alţi preoţi militari, atât de încurajarea şi de oferirea de servicii religioase ostaşilor români, cât şi de botezarea, cununarea şi înmormântarea localnicilor care trăiseră până atunci lipsiţi de orice asistenţă religioasă. Pentru activitatea sa din această perioadă a fost răsplătit cu Ordinul Coroana României cu spade, clasa a V-a, în gradul de Cavaler. La scurt timp după încheierea războiului, la 16 iunie 1945, a fost înaintat în gradul de preot de Corp de Armată, asimilat gradului de locotenent-colonel.
Toate aceste distincţii aveau să-l condamne odată cu instaurarea regimului comunist. I se reproşau, printre altele, scrierea de articole antisovietice, ţinerea de predici de încurajare a celor care înfruntau bolşevismul, participarea pe frontul de răsărit. Era capelanul unui ordin care nu numai că nu mai era apreciat la adevărata lui valoare de către regimul comunist, dar devenise chiar un motiv de persecuţie a celor care îl deţineau. Biserica Mihai Vodă (foto-sus) în care slujea reprezenta, în viziunea autorităţilor, un cuib de reacţionarism, locul în care se adunau “elemente fidele fostului regim”, sub oblăduirea preotului paroh. Primele măsuri împotriva părintelui Păsculescu-Orlea au fost luate în ianuarie 1948, atunci când a fost înlăturat din rândul clerului militar şi din postul de paroh al Bisericii Mihai Vodă; apoi a fost dat afară din casa parohială cu soldaţii. Cu toate acestea, a fost preţuit de patriarhul Justinian, care l-a readus la parohia de unde fusese înlăturat abuziv - după desfiinţarea clerului militar în august 1948, atunci când sfântul lăcaş a fost retrocedat Patriarhiei de către Ministerul Apărării. A rămas, totuşi, în vizorul autorităţilor comuniste, care îi urmăreau cu atenţie activitatea. Printre notările făcute în 1950 se aminteşte că părintele “este un duşman de moarte al regimului nostru” şi că desfăşoară “o intensă propagandă contra regimului nostru, în predici şi discuţii cu caracter instigator, căutând prin acestea să instige cetăţenii care veneau la biserică (elemente din vechiul aparat de stat) contra regimului şi Guvernului nostru”.
Închis la Jilava şi Sighet
Ca urmare a mesajului din predicile sale, precum şi a faptului că, la începutul anului 1952, împreună cu mai mulţi preoţi de la Biserica Antim, Emanoil Păsculescu-Orlea a scris un pamflet la adresa sistemului şi a conducătorilor comunişti. A fost arestat la 31 ianuarie 1952: a fost acuzat de “activitate contrarevoluţionară” şi de “instigare publică şi colportare de pamflete pornografice la adresa conducătorilor statului sovietic”. A fost închis, iniţial, la Jilava - până la sfârşitul lunii februarie 1952. Fără să fii fost judecat, el a fost internat “administrativ”, prin decizia MAI nr. 110 din 19 februarie 1952, pentru o perioadă de 24 de luni – la Sighet, el fiind singurul cleric ortodox închis aici. Tot la închisoarea din Sighet (foto-jos), părintele Păsculescu-Orlea a suportat un regim de exterminare prin foame, frig şi lipsa asistenţei medicale. În ciuda vârstei şi a stării precare de sănătate, el a învăţat meseria de croitor. La 27 decembrie 1953, prin Decizia MAI nr. 684/1953, i s-a majorat pedeapsa cu 12 luni. A fost transferat la MAI Bucureşti, unde a fost reanchetat. A fost eliberat la data de 20 august 1955, în baza ordinului MAI nr. 508/1955, cu biletul de eliberare nr. 395/1955.
După eliberare, scrie Ana Maria Rădulescu, a reuşit să revină la Biserica “Mihai Vodă” din Bucureşti. A avut foarte mult de suferit din cauza lipsurilor financiare şi a bolii de inimă care-l măcina. Pentru a putea supravieţui, făcea traduceri din limba franceză, corecta şi completa diferite manuscrise ale altor persoane, scria diverse articole pe care le vindea unor persoane care le publicau cu numele lor, reuşind să mai câştige astfel aproximativ 400 lei/lună în anul 1964. Tot în această perioadă, a scris piese de teatru (rămase în manuscris) şi studii de istorie a folclorului, fiind interesat de istoricul horei, al căluşului şi de costumul naţional din diverse regiuni. Emanoil Păsculescu-Orlea a trecut la cele veşnice la 19 septembrie 1967 din cauza unui infarct miocardic. În mod excepţional, drept recunoaştere a îndelungatei şi rodnicei munci depuse în serviciul Bisericii Mihai Vodă şi a enoriaşilor acesteia, el a fost înmormântat în curtea bisericii, lângă zidul sudic al pronaosului.
Alţi preoţi condamnaţi, alte destine frânte
Alţi preoţi care au avut de suferit înainte de 1989 din cauza înfruntării mentalităţii comuniste: preotul Gheorghe Neamţu (născut la 24 septembrie 1917 în comuna Topana; arestat pe 28 mai 1959, a fost condamnat prin sentinta 327/08.09.1960 a Tribunalului Militar Craiova la şase ani de închisoare pentru “uneltire impotriva ordinii sociale”; eliberal în 1964, s-a stabilit în parohia Băneasa, de unde s-a pensionat în 1973); preotul Teodor Paroşanu (născut în 1904 la Cucueţi, paroh la Verguleasa, a fost condamnat politic); preotul Constantin Nicolescu din Drăgăneşti (a murit în închisoare, născut în 1910 în Valea Mare-Dâmboviţa, doctor în teologie, paroh în Leordeni-Argeş, a fost arestat în 1953 şi închis la Piteşti); părintele Nicu Mitrică (născut în 1906 la Cilieni, arestat în 1949, a fost omorât de Securitate) ş.a.
Mai puteţi citi, din acelaşi ciclu:
Mulţi preoţi din Mehedinţi au fost şantajaţi, bătuţi şi uneori chiar ucişi de comunişti
Se încarcă comentariile...
