Reguli în construcţii, acum 100 de ani. Legile româneşti interziceau ferm instalaţii ce „produceau sunete jenante“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Disciplina în construcţii, astăzi mai mult o poveste, avea valoare şi era respectată în târgurile României de la sfârşitul secolului trecut. Prin regulamente s-au impus materiale de construcţie, câte etaje să aibă clădirile, cât să se întindă curtea, ce este acceptat pe faţadă etc.

Reparaţii efectuate cu „bilet de voe“, imobile permanent întreţinute, interdicţia amplasării anumitor afaceri în buricul târgului sunt doar câteva dintre elementele care se regăsesc în primul regulament pentru construcţii al oraşului Slatina, , elaborat cu peste 120 de ani în urmă şi reconfirmat la 30 de ani de când se impunea pentru prima dată.

„Regulamentul pentru Construcţii şi Alinieri în oraşul Slatina“ - redat într-un documentar din anuarul „Muzeul Oltului“ (Slatina, 2013) al Muzeului Judeţean Olt - era votat la 18 martie 1895 în Consiliul Comunal şi aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 1651 din 6 aprilie 1895. Scopul adoptării lui era acela de a consfinţi aplicarea unor principii şi norme de edilitate urbană astfel încât să predomine estetica arhitecturală şi buna orânduială a spaţiului citadin.

„Pardoseala cu pământ este oprită“

Trei secţiuni cuprinzând câte 7 sau 8 străzi şi o alta cuprinzând cătunele „Clocociovul Bisericei“ şi „Clocociovul Mânăstirei“se regăseau pe harta Slatinei. În secţiunea I, din care făceau parte 7 străzi (Bucureşti, Vintilă Vodă, Gării, Pieţei , Piteşti, Primăriei şi Solomon), şi care reprezenta centrul oraşului, urma să fie aplicate cele mai aspre reguli pentru locuitorii oraşului care doreau să construiască sau să reconstruiască. Niciun detaliu nu era lăsat deoparte, prin acest regulament impunându-se inclusiv dimensiunile ferestrelor sau materialele din care se executa pardoseala, în funcţie de secţiunea în care se construia.

Regulamentul introduce conceptul de „autorizare a lucrării“, impunând, pentru obţinerea autorizaţiei, prezentarea unui plan general al terenului, delimitările proprietăţilor vecine, situaţia imobilului, planul pivniţei sau beciului, planul fiecărui etaj şi al clădirilor secundare etc. Se impune şi scara la care să fie realizate (0,005 pe metru şi 0,02 pe metru) şi se precizează că vor fi predate în dublu exemplar, urmând ca lucrarea să fie autorizată de primar după ce primea avizul arhitectului.

În centrul oraşului imobilele nu puteau fi construite altfel decât din zid şi acoperite cu metal, în secţiunea a II-a situaţia era similară pentru clădirile principale, doar dependinţele putând fi din paiantă sau lemn. În secţiunea a III-a se permiteau imobilele din paiantă la stradă, doar dacă nu depăşeau 4 metri înălţime, altfel era necesar să se construiască din zid. În secţiunea a IV-a se permiteau construcţiile rurale, din lemn, dar se interzicea învelitoarea din stuf, coceni sau paie.

Interdicţii se stabileau şi în ceea ce priveşte pardoseala camerelor destinate locuirii, coridoarelor, bucătăriei, cămării etc. până şi grajdurile animalelor trebuia să fie pardosite sau pavate cu lemn, cărămidă, pietre, ciment sau asfalt, fiind interzisă pardoseala din lut.

„Instalaţiunile de grătare pentru fript cărnuri“, interzise pe patru străzi

Deşi astăzi e posibil aproape orice, în urmă cu peste 100 de ani o serie de afaceri nu aveau ce să caute în punctul zero al oraşului, fiind nominalizate în acest sens patru străzi: Bucureşti, Lipscani, Ionaşcu şi Primăriei. „Sunt oprite cuptoarele pentru brutării şi simigerii, bragageriile, instalaţiuni de grătare pentru fript cărnuri etc., potcovării, ferării, tăbăcării, cojocării, instalaţiuni pentru conserve de cărnuri, căldărării, cherestegii, băi, depozite de cărămidă, mori, depozite de spirturi, petroleuri, păcură şi orice alte materii inflamante“, se menţionează în capitolul III, articolul 11, alineatul d) din documentul menţionat. Toate acestea sunt permise pe alte străzi, delimitate în document,  sub următoarea rezervă: „însă instalaţiuni sau fabricaţiuni care prin funcţionarea lor ar produce sunete jenante, sau prin întrebuinţarea a diferite materii, ar vicia aerul, nu se vor permite“.

Rafinăriile, fabricile, „stabilimentele industriale insalubre“ erau permise în cătunele mărginaşe şi pe malul Oltului, însă „în depărtare de 100 m cel puţin de orice construcţiuni“.

Casele nu se construiau oricum, fiind prevederi clare cu privire la dimensiuni, amplasarea ferestrelor etc. Pe străzile Bucureşti şi Lipscani construcţiile la stradă nu puteau să aibă mai puţin de două etaje. Pentru restul străzilor din secţiunea I se permiteau construcţii cu un etaj, dar nu cu o înălţime mai mică de 5 m.

image

În imobilele construite în secţiunile I, II şi III ferestrele „care se pot închide şi deschide“ nu puteau să aibă mai puţin de 1 m , respectiv 0,75 m în secţiunea a IV. „Cel puţin una dintre ferestrele unei camere trebue să primească lumină directă din curte sau din stradă. Iluminarea indirectă a camerilor, adică prin o fereastră care dă în altă cameră, săli sau coridoare este permisă numai pentru o singură cameră care face parte dintr-un apartament iluminat direct prin ferestre care dau în stradă sau în curte. În casele de locuinţă, scările, coridoarele, latrinele vor fi luminate natural; pimniţele vor comunica direct cu aerul exterior“, sunt alte reguli stabilite clar.

Băncile, treptele, scările nu avea, de asemenea, ce să caute în afara liniei faţadei. Nici firmele nu puteau fi expuse oricum, existând şi aici dimensiuni clare: „Este oprit a pune pe pereţii clădirilor despre stradă table şi obiecte de oprice fel care arată natura comerciului cu eşitură mai mare de 0,20 m şi înălţime mai mică de 2,70 m de trotuare“. Umbrelele de pânză „sunt tolerate într-o formă plăcută, dacă lungimea lor nu va trece peste a trotuarului“, iar obiectele fixe sau mobile  atârnate la faţade, care pot masca „inscripţiunile numelui stradelor, numerotaţiei caselor“ erau interzise.

Prevederi clare existau şi pentru construcţia de haznale, de la dimensiuni, amplasarea ţinând cont de vecinătăţi şi până la materialele folosite pentru „ţeava de cădere a materiilor“.

„Reparaţiuni“ cu „bilet de voe“ de la primărie

Nici lucrările de reparaţii nu erau lăsate la voia întâmplării. Proprietarul era obligat să obţină „bilet de voe de la primărie“, „arătând cu deamănuntul lucrările ce voeşte a face“. Dacă imobilele la care urma să se execute reparaţii erau solide, se permitea intervenţii pe faţadă şi dacă aceasta ieşea din aliniere, dacă însă se reparau construcţii din paiantă, se impunea, cu această ocazie, şi alinierea lor la stradă. Primăria putea chiar decide dacă o clădire rezistă reparaţiei, sau dacă se impune dărâmarea ei.

La Capitolul V „Dispoziţiuni diverse“ se reglementează termenul în care clădirile care se demolează pot fi reconstruite, în cât timp de la adoptarea regulamentului acoperişul din şiţă trebuie înlocuit, în secţiunea I, cu tablă etc. Mai mult, dacă un proprietar refuza să menţină curăţenia în curtea sa, primăria lua „direct măsuri de curăţire în comptul proprietarului“.

În urma lucrărilor de dărâmare, lucru care astăzi nu mai este supravegheat de nimeni, molozul trebuia evacuat doar în curtea interioară şi cărat zilnic . „La încărcarea în căruţe şi după încărcare molosul va fi stropit cu apă“, mai stipula regulamentul. Se vorbeşte şi despre dreptul pe care primăria îl avea de a dărâma o clădire construită fără aviz, despre măsurile de siguranţă care era necesar să fie adoptate la instalarea schelelor, despre responsabilităţi în acest caz etc.

Agenţii comunali şi poliţieneşti aveau obligaţia să vegheze la „îndeplinirea întocmai a condiţiunilor stipulate prin acest regulament“.  Faptul că implementarea lui a dat roade este dovedit de tipărirea lui în 1925.

CITIŢI ŞI: FOTO  Slatina, una dintre cele mai vechi aşezări de pe teritoriul României. De unde vine denumirea oraşului ridicat în formă de amfiteatru în stânga Oltului


FOTO  Slatina anilor 1900: trotuare pavate cu bazalt, baluri ale ofiţerilor şi o atmosferă boemă

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite