Tot mai mulţi copii fug de acasă, în pandemie. Psiholog: „De ce te-ai dus?“, „Mi-a zis «Zâna mea!»“
0
Într-un an în care părinţii, forţaţi de pademie, au petrecut poate mai mult timp decât oricând alături de copiii lor, în centrele de primire în regim de urgenţă s-au înmulţit cazurile de copii şi adolescenţi care au fugit de acasă. Iar prăpastia între părinţi şi copii, în anumite medii, se adânceşte, paradoxal.
Pare un paradox, însă în anul în care părinţii au stat mai mult decât oricând în preajma copiilor lor, forţaţi de restricţiile impuse de contextul pandemic, cazurile de adolescenţi care au fugit de acasă s-au înmulţit.
Cei mai mulţi au ajuns în centrul de primire în regim de urgenţă, de unde au plecat la scurt timp către familii, însă sunt şi cazurile în care prăpastia între copii şi părinţi sau rudele care îi au îngrijă este atât de mare încât reintegrarea nu se mai poate realiza şi se impun alte măsuri de protecţie.
Am încercat să aflăm cum se ajunge la astfel de situaţii extreme, aşa că am stat de vorbă cu Alina Mocanu, psiholog în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă şi Protecţia Copilului Olt.
„Nevoia copilului, din ce în ce mai mare, este către egali, către grupul de prieteni“
Nu este de ajuns ca părinţii şi copiii să împartă acelaşi spaţiu pentru a comunica eficient, spune psihologul. Copiii, a constatat acesta, se orientează astăzi de foarte devreme către grupul de prieteni, către anturaj. De aici obţin validare, dar pentru asta se aliniază la valorile acestui grup, valori care, de cele mai multe ori, nu au nimic în comun cu valorile familiei.
„Societatea este din ce în ce mai permisivă, regulile sunt aşa, la nivel teoretic, ipotetic, dacă încălcăm regulile nu li se mai întâmplă nimic, pentru că avem numai drepturi... Copiii, având acces la foarte multe filmuleţe, la foarte multe grupuri, la foarte mulţi alţi copii de vârsta lor foarte vocali, cu putere de a influenţa, ei merg către ei, şi atunci sunt foarte uşor de manipulat“, explică psihologul. Sunt lucruri care se întâmplă deja de ani buni, de când accesul copiilor la mijloacele electronice de comunicare, la care au deplină libertate de la vârste foarte mici, a mărit pericolul. Peste toate s-a suprapus pandemia, care a adus necesitatea ca părinţii să împartă pentru mult timp acelaşi spaţiu cu copiilor, fără, însă, să existe acea legătură necesară. Pandemia, de fapt, le-a pus familiilor în faţă o oglindă. „S-a pierdut conexiunea între copil şi părinte, apropierea, pentru că nevoia din ce în ce mai mare este a copilului către egali, către grupul de prieteni, nu mai simt nevoia de conectare, de apropiere, cu părintele şi cu persoana care teoretic este persona de ataşament. (..) Acum, tendinţa este în partea asta, te ghidezi după cine? După prieten/prietenă, după un grup, pentru că este o nevoie firească a noastră să aparţinem de ceva“, a explicat psihologul.
În timp ce „vremurile se schimbă“, lucru constat de majoritatea părinţilor, rămânem tributari unui model vechi de parenting, spune psihologul.
„Noi avem nişte modele după care suntem setaţi, cu care am fost şi noi obişnuiţi, şi nu mai funcţionează. Noi eram motivaţi altfel, acum pe ei îi motivează mai mult afirmarea în cadrul grupului, apartenenţa la un grup, să aibă un cuvânt de spus acolo. În grup sunt fel şi fel de copii, fiecare are propriile valori, propriile principii de viaţă, tu poate nu le ai, şi atunci, ca să fii la nivelul lor trebuie să te adaptezi şi să faci lucruri care intră, unele dintre el, în cadrul comportamentelor extreme, cum ar fi: fuga de acasă, miunciună, furt...“, spune psihologul Alina Mocanu cum se ajunge la evenimentele care, în cele din urmă, îi trezesc pe părinţi.
„Vor să fie liberi, sau se îndrăgostesc şi devin extrem de vulnerabili“
În centrul de primire ajung adolescenţi care provin, foarte mulţi, din familii dezorganizate, cu istoric de violenţă domestică, sau consum de alcool. Însă nu toate cazurile se încadrează în acest tipar. Se întâmplă ca dolescenţi din familii „normale“ să facă acelaşi pas. Uneori se dovedeşte că este pur şi simplu un strigăt către părinţi, un soi de „acum mă vedeţi?“, spune psihologul.
„Vor să fie liberi, se îndrăgostesc şi atunci sunt extrem de vulnerabili şi sunt capabile, fetele în special, să facă nişte compromisuri pe care altfel nu cred că le-ar fi făcut... Dar în mare parte ei vor să fie liberi, să fie lăsaţi să plece la ce oră vor din casă, să meargă la şcoală în termenii lor... Şi această problemă cu şcoală – mergi la şcoală, nu mai mergi, stai acasă în online – a fost un factor destabilizator pentru ei. Acum facem şcoală, mâine nu mai facem şcoală. La online controlul nu ştiu cât este de riguros. Mai opresc camera, se mai fac că scriu, dar ei stau pe telefoane, au tot felul de astfel de comportamente“, spune psihologul. De opbicei părinţii nu interpretează corect primele semnale şi se alertează de-abia în momentul în care copilul pleacă, pur şi simplu.
Cum poţi, ca părinte, să eviţi deconectarea de propriul copil
Semnele unui copil care are nevoie de mai multă atenţie şi sprijin din partea adulţilor vin întotdeauna, doar că părinţii rareori le sesizează.
„Copilul se raportează la părinte, vrea să vorbească cu tine, dar dacă tu eşti obosit şi ocupat non stop... Vine la tine cu o problemă, nu poţi să o rezolvi, dar îi spui – hai să găsim o soluţie - nu-i spui – nu pot, nu vreau, nu este soluţia la mine. Haideţi să ne orientăm copiii să vină către noi, nu către grupul de prieteni. Hai un pic să vedem ce fel de prieteni au, cum sunt ei. Ei sunt copii, începe să se formeze sistemul ăsta de valori, la 12-13 ani, hai să vedem după ce se ghidează copiii ăştia în viaţă, hai să fim un pic mai atenţi şi la aspectul acesta, haideţi să ni-i facem prieteni pe duşmani, cum spune o vorbă, şi noi, pe de o parte, să discutăm fără a-i contrazice, fără a intra pe un teren de luptă. Dacă am intrat într-un episod de luptă pentru putere cu copilul, s-a terminat. (...) Unii dintre copii au acţionat fără să-şi dea seama. «De ce-ai plecat?», îl întreb. «De prost, doamna, am plecat!»“, dezvăluie psihologul.
Comunicarea este, însă, un edificiu care se clădeşte în timp. Este necesar să ne ţinem copilul aproape, să-i câştigăm încrederea, însă să ne păstrăm rolul de părinte, avertizează psihologul. Vom şti că ceva nu merge atunci când acest lucru se întâmplă. „Dintr-un copil care comunică cu noi, este deschis, participă la tot ce facem împreună, dintr-odată observăm că nu mai vrea să fie cu noi, nu mai comunică, este închis, îşi petrece timpul mai mult pe dispozitive, are prieteni noi, prieteni pe care nu prea este de acord să-i cunoaştem, că se ascunde, că se fereşte în a ni-i prezenta, în a-i cunoaşte. Şi mai este şi capcana asta – să ne transformăm relaţia de părinte-copil în relaţia de prieten-copil. Noi trebuie să ne asumăm rolul de părinte. Părintele este unul în viaţă şi copilul trebuie să ştie asta. Prieteni o să ai, unu, doi, poate 10, poate 20. Şi, cumva, să ne orientăm copiii să vină la noi când au nevoie de sprijin, să aibă încredere. Intervine relaţia de ataşament. Nu este însă de ajuns să vorbim, noi trebuie să sudăm legătura dintre părinte şi copil, care începe de când de naştem, chiar din ultimul trimestru de sarcină, este demonstrat“, mai spune psihologul.
Dacă simţi, ca părinte, că nu doar că există o problemă, dar şi că nu poţi să o rezolvi singur este important să ceri ajutorul. Să speri că va trece de la sine este cel mai nepotrivit gând. Copiii vor căuta înţelegere, apreciere, validare în altă parte.
Este ceea ce se întâmplă cu adolescentele care aleg să plece cu tineri, fie cei din anturaj, prieteni de-ai prietenilor, fie cu tineri sau chiar bărbaţi cunoscuţi pe internet, care nu fac decât să le exploateze slăbiciunile şi nevoia de atenţie.
„Unele i-au cunoscut în viaţa reală pe băieţii cu care pleacă, altele doar pe Internet. Unele pleacă cu prieteni de-ai prietenilor, altele îi cunosc în mediul online, ulterior întâlnindu-se cu ei faţă în faţă. De multe ori s-a întâmplat să mintă în ceea ce priveşte vârsta, şi ele, dar şi ei. (...) Fata este un copil, încă o dată, nu e creierul dezvoltat ca să poată gândi. Dacă a mai avut şi un tată alcoolic şi o mamă cu alte preocupări, şi aceea a fost realitatea pe care a văzut-o... Şi doi – dacă nu i-a satisfăcut nevoia de iubire, de dragoste... Şi atunci, ce faci? Te duci după cine îţi satisface această nevoie mai repede. Toţi suntem ghidaţi după plăcere. Vrei să simţi plăcere în tot ceea ce faci. Ce nevoie ai tu? Să-ţi spună că eşti «zâna mea, frumoasa mea». Am avut astfel de mărturii. «De ce te-ai dus?», «Mi-a zis - Zâna mea-». Şi fata nu s-a mai uitat în urmă“, a conchis psihologul.
Vă recomandăm şi:
Adolescentă de 14 ani, violată într-o pădure de un amic cu care plecase la plimbare
Se încarcă comentariile...
