Slatina

articolul anterior articolul urmator

Viaţa cu un secol în urmă. „Copiii de la 10 ani erau puşi la muncă lângă cei mari, cei de 7-8 ani aveau grijă de boi şi de cel mic“

0
21 Jan 2020 06:14:59
Autor: Alina Mitran
Aratul cu plugul şi boii a rămas zeci de ani la rând soluţia ţăranilor de a-şi lucra pământul şi metoda încă se mai practică FOTO: Arhiva
Aratul cu plugul şi boii a rămas zeci de ani la rând soluţia ţăranilor de a-şi lucra pământul şi metoda încă se mai practică FOTO: Arhiva

Plecaţi cu săptămâna de acasă, cu toate cele trebuincioase traiului pentru câteva zile, în câmp, în familiile de la câmpie cei mici munceau cot la cot cu părinţii, sarcinile fiind strict împărţite.

Pentru pământul care le-a fost sursa traiului de zi cu zi ţăranii făceau, cu un secol în urmă, sacrificii enorme. Copiii erau crescuţi în acest cult, fiind învăţaţi să preţuiască bucăţica de ogor care le producea pâinea, iar pregătirea lor pentru a-l lucra începea de foarte devreme.

În vremea secerişului, familiile de la câmpie plecau de acasă cu săptămâna, domeau sub cerul liber şi în câmp îşi pregăteau şi bucatele. În cartea „Şi ei au fost la Periprava“, scrisă de col. (r) Victor Epurte şi dedicată ţăranilor care în 1961 s-au opus colectivizării forţate, aproape 50 dintr-o singură localitate, Izvoarele (judeţul Olt), fiind întemniţaţi, autorul descrie în detaliu cum decurgea viaţa ţăranilor şi cum îşi munceau aceştia bruma de avere, care pe atunci însemna în cea mai mare parte terenul deţinut.

Ţăranii îşi însămânţau cu mâna ogorul, în lipsa accesului la uneltele mecanizate, culturile de cereale fiind la câmpie cele mai întâlnite. Această operţiune necesita pricepere, care se deprindea de pe la 16-17 ani. Recoltarea grâului se făcea cu secera, manual, iar în perioada secerişului familiile de olteni plecau de acasă cu toate cele trebuincioase pentru mai multe zile.

Iată cum decurgea o săptămână din viaţa ţăranilor de la câmpie, în vremea secerişului, conform autorului Victor Epure:

„Luni dimineaţă, plugarul pleca de acasă împreună cu soţia şi copiii mai măricei - de regulă erau luaţi la câmp copiii peste 7 ani (dar uneori şi cu cel de lapte), iar pe cei de 1-7 ani îi lăsau în grija bunicii. Pe căruţă puneau coviltirul (acoperiş la căruţă făcut dintr-un schelet de nuiele curbate, peste care se întindeau rogojini sau pânze groase de cânepă, numite în Oltenia cergă), iar în căruţă îşi puneau butoiul de apă de circa 50-60 litri sau chiar mai mare, bota (vas de lemn de formă relativ cilindrică, făcută din doage de brad, în care îşi ţineau apa de băut). Tot în căruţă îşi puneau şi tuciul de mămăligă, traista cu mălai, fasole, sare, ulei şi cele necesare pentru a-şi găti un meniu la repezeală. De căruţă, legau vaca sau capra pe care le priponeau la capul locului şi în acest fel era asigurat şi laptele proaspăt.

Înainte de a începe seceratul, ţăranul nostru îşi alegea la capul locului un mănunchi de grâu pe care-l împletea şi îl lega, lăsându-l ofrandă lui Dumnezeu, numindu-l „barba lui Dumnezeu“. Aşa se întâmpla şi la culesul viei – lăsa neculeasă o viţă, ca ofrandă divinităţii.

Grâul secerat era legat în snopi şi strâns în clăi de câte 36 snopi numite măgari. O claie avea 4 grămezi de câte 9 snopi. Secerile erau ascuţite şi zimţuite anual de fierarul din sat (...) şi se plătea în natură această zimţuire sau ascuţire de fiare de plug, topoare, săpi, raliţe etc.“, descrie autorul.

Fiecare membru al familiei avea secera lui, scrie autorul Victor Epure. „Copiii de la 10 ani erau puşi la lucru lângă cei mari. Cei de 7-8 ani aveau grijă de boi, vacă sau capră, şi dacă mai era şi un nou-născut era luat cu troaca (albie, copaie, covată în care se punea copilul pentru a fi legănat), iar unul de 7-9 ani, de obicei cel care avea în grijă boii şi celelalte animale, era lăsat să aibă grijă şi de cel mic. Grija consta în a-l opri să se răstoarne cu troaca, să plece de-a buşelea prin praful şi ţepii miriştei, să-l legene pentru a-l adormi, să-l liniştească atunci când plângea, adeseori mama găsindu-i plângând pe amândoi“.

Apa din butoiul adus de acasă servea pentru băut, pentru spălat, pentru pregătit mâncarea şi pentru adăpat vitele, fiind împrospătată constant de la cea mai apropiată fântână.

Se dormea sub cerul liber sau în căruţă, uneori coviltirul era dat jos pentru a construi un umbrar pe timpul zilei, pentru cel mic.

„De obicei, mama aşternea cerga de cânepă peste câteva poloage de grâu în loc de saltea lângă roata carului şi copiii se întindeau unul lângă altul pe vârste, cel mai mic aproape de mamă, cei mai mari la partea opusă, aruncând din când în când aşternutul deasupra atunci când se dezveleau.

Tata îşi lua ipingeaua pe umeri şi se culca lângă boi, alăturându-i-se adeseori câinele. Copiii, de regulă, dacă nu secerau, puneau pe legături, făcând snopi pe care îi legau părinţii, aduceau snopii de pe mirişte la clăi, iar cei de 11-12 ani alegeau grâul mai înalt pentru legături, îl smulgeau, îl scuturau de pământ, îl grămădeau, aduceau apă din butoi şi-l stropeau, apoi îl acopereau cu poloage sau snopi să nu se usuce, să rămână moale, flexibil“, mai explică autorul cărţii „Şi ei au fost la Periprava“.

Aproape de înserat se începea făcutul legăturilor, pe care copiii le cărau. Un pogon de grâu se secera, lega şi strângea în clăi cam în 6 zile pe om, când grâul era bun, mai scrie Victor Epure. „Dacă pământul aparţinea boierului şi era muncit în dijmă 1/1 („una şi una cu boierul“) urma dijmuirea, operaţiune în care proprietarul îşi alegea o jumătate din clăile pe care le dorea. Transportul, întocmirea şirelor şi treieratul părţilor boiereşti o făcea tot ţăranul dijmaş. De obicei, proprietarul lăsa cultivatorului toate paiele şi pleava contra unei cote suplimentare de grâu“, mai scrie Victor Epure.

Povara ţăranilor nu se încheia aici. Grâul trebuia treierat, iar la început această operaţiune se realiza cu caii, ulterior cu maşini de treiat.

„După ce toate pogoanele de grâu erau secerate, urma transportul la arie. Aria era locul unde se clădeau şirele de  snopi pentru a fi treierate cu batoza. De regulă, batozele se instalau la 80-100 m de şire spăre a evita incendiile“, mai descrie Epure. După treierat, grâul şi paiele obţinute se cărau cu „pătulul“. Ţăranii se asociau pentru a putea treia eficient, fiecare contribuind cu  oameni la muncă proporţional cu suprafaţa de recoltat. După recoltat începea aratul, o muncă cel puţin la fel de grea.

Ziua de muncă începea „când se vărsau zorile“, adică înainte cu o jumătate de oră de răsăritul soarelui, şi se încheia seara târziu. Făceau o pauză la prânz, „până trecea zăduful“ şi continuau până seara. Copiii învăţau de la vârste mici să facă o seamă de treburi şi la arat: să mâne vitele, să întoarcă la capul locului, să „bage la brazdă“, să ţină de coarnele plugului, să dea brazda mai mare sau mai mică „din butie“ etc.  Tot ei se îngrijeau ca vitele să aibă nutreţ şi adunau din ogor, tot ei culegeau tecile de fasole, alegeau boabele sau căutau dovlecei pentru ciorbă, culegeau resturi de coceni din anul precedent, făceau focul, puneau pirostriile, fierbeau mâncarea. „Seara, celor mari le rămânea numai să îngrijească vitele, să prăjească fasolea şi dacă nu aveau pâine să facă mămăliga şi astfel cina era gata. Ca şi la secerat, şi la arat se dormea în câmp“, mai scrie Victor Epure, explicând cum dragostea pentru pământ se transmitea de la o generaţie la alta şi cum au ajuns să lupte pentru fiecare palmă.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii