Planurile secrete ale dislocării în Bărăgan. Mărturiile deportaţilor: „a fost ca un lagăr pentru noi toţi”

Oamenii au fost puşi la muncă forţată FOTO: arhivă Valeriu Sârbu

Cu 64 de ani în urmă, un program de sistematizare adoptat de Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române schimbă definitiv soarta a peste 40.000 de oameni din Banat. Consideraţi o ameninţare pentru regimul comunist, ei au fost mutaţi forţat în pustiul Bărăganului.

Scânteia deportării forţate a populaţiei bănăţene în Bărăgan se aprinde pe fondul deteriorării relaţiilor dintre Iugoslavia şi URSS. Potrivit datelor istorice, în 1948, Iosif Stalin decide să excludă sovietul iugoslav, condus de Iosip Broz Tito, din Biroul Comunist de Informaţii. 

La acea dată,  Tito este acuzat de nesupunere faţă de URSS. Prinsă la mijloc, Republica Populară Română vrea să demonstreze loialitate faţă de Uniunea Sovietică aşa că pune la cale un amplu program prin care populaţia din Banat, aflată la o distanţă de 25 de kilometri de graniţa cu Iugoslavia să fie obligată la mutarea forţată într-o altă zonă a ţării, pentru a nu pactiza cu „rebelii” iugoslavi ai lui Tito.

Unele dintre cele mai importante documente prin care s-a efectuat deportarea sunt Hotărârea Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române 1154, din 26 octombrie 1950 şi Hotărârea 344 din 15 martie 1951, care prevedeau „mutarea din centrele aglomerate şi a zonei de frontieră cu Iugoslavia a oricăror persoane, în orice localitate şi stabilirea domiciliului obligatoriu pentru acestea”. Momentul s-a concretizat aproape în noaptea de rusalii a anului 1951 ( 18/19 iunie) când  12.948 de familii, cu un număr total de 40.320 de persoane -  femei, bărbaţi, copii şi bătrâni - au fost îmbarcate în trenuri de marfă  şi transportate în Bărăgan.

Peste 40.0000 de oameni au fost aduşi cu forţa din Banat în Bărăgan FOTO: arhivă Valeriu Sârbu

Într-o notă informativă a ofiţerilor de Securitate care s-au ocupat de dislocarea populaţiei mai multe zone ale judeţului Timiş, apropiate graniţei cu Iugoslavia, momentul deportării este descris în mod minuţios: „La Şemlacul Mare au fugit 2, dar s-au întors singuri. La Gad a fost un caz de împotrivire, dar s-a liniştit. La Petroman o soţie nelegitimă s-a dus cu soţul dar va fi dusă înapoi. La Ghilad unul a dispărut cu două zile înainte (…) La gara Ionel a murit un bătrân bolnav (…) Spiritul în sânul celor strânşi: nu se manifestă, unii au plâns, unii au fost nemulţumiţi”.

Cele 18 gulaguri din Bărăgan 

„Procesul de dislocare a celor 40.320 de persoane a fost unul destul de amplu. S-a creat practic o administraţie separată care se ocupe de deportare. Au fost create instituţii specializate care să asigure transportul deportaţilor şi să urmărească evoluţia oamenilor în locurile unde vor duşi. Din toată ţara ei au ales Bărăganul” explică Valeriu Sârbu, preşedinte al Fundaţiei „Memoria unei deportări – Fundata 18/19 iunie 1951”, judeţul Ialomiţa.

Harta satelor deportaţilor din Bărăgan 

Actele normative ulterioare au stabilit ca domicilii toate judeţele din Câmpia Bărăganului: Călăraşi, Ialomiţa şi Brăila. Zona nu a fost aleasă la întâmplare, întrucât era nevoie de forţă de muncă pentru a se putea valorifica resursele pământului din „Grânarul Patriei”. Aşa au fost create 18 noi localităţi, populate forţat cu oamenii dislocaţi din Banat. În judeţul Ialomiţa au fost înfiinţate cinci astfel de localităţi pentru deportaţi. Este vorba despre comuna Valea Viitor  sat în care au fost aduse 644 de familii cu 2.114 membri; comuna Viişoara unde au fost deportate  709 familii cu 2.124 membri; comuna Fundata, căreia i-au fost arondate 449 familii cu 1.380 de persoane; comuna Lăţeşti, sat populat cu 616 familii cu 1,740 de  persoane; comuna Răchitoasa, localitatea unde au ajuns 600 de familii cu 2.100 de persoane. 

 Fiecare din noile localităţi create aveau structură administrativă proprie, fiind prevăzute cu primării, şcoli, dispensare, precum şi utilităţi, create special pentru noii cetăţeni. Toate acestea însă erau trecute pe hârtie. În realitate, satele deportaţilor erau, de fapt, adevărate lagăre de muncă. Oamenii erau atent supravegheaţi de miliţienii care patrulau zi şi noapte, nu aveau voie să se depărteze mai mult de 8 kilometri de vatra satului, iar cei care o făceau erau pedepsiţi. Nu aveau apă potabilă, iar pentru iluminat utilizau lămpile pe gaz. Apa era adusă cu cisterne în fiecare dimineaţă şi foarte puţini erau cei care beneficiau de ea, întrucât trebuiau să plece la munca pământului.

Munca în satele deportaţilor FOTO: arhivă Valeriu Sârbu 

 „A fost ca un lagăr pentru toţi deportaţii. E drept nu aveam sârmă ghimpată însă, fiecare dintre satele acestea era înconjurat de o pădure deasă, câte un lac foarte adânc, iar în fiecare dintre ele exista cineva care informa cu privire la ceea ce noi făceam. Exact ca într-un lagăr” adaugă Valeriu Sârbu. Mai mult decât atât, nimeni nu intra sau ieşea fără aprobarea reprezentanţilor din teritoriu ai Partidului Muncitoresc Român, devenit mai târziu Partidul Comunist Român. „Rudele noastre care vroiau să ne viziteze intrau clandestin în sat. Au fost şi cazuri în care au fost prinşi şi trimişi cât mai departe de aceste locuri. Noi nici nu ştiam, aflam mult mai târziu de cele întâmplate” rememorează Valeriu Sârbu. 

Momentul eliberării

Starea de oprimare a bănăţenilor aduşi în Bărăganul pustiu a durat aproximativ cinci ani. După 1955, ostilităţile dintre URSS şi Iugoslavia încetează treptat, moment în care autorităţile comuniste de la Bucureşti încep un amplu proces de liberalizare a deportaţilor. Practic, oficialii comunişti ridică seria de interdicţii aruncată asupra oamenilor. Aşa se face că populaţia dislocată în Bărăgan începe să aibă dreptul la educaţie şi să poată părăsi localităţile unde au primit domiciliu obligatoriu. Mulţi dintre cei deportaţi au plecat în primii ani de la ridicarea interdicţiilor, lăsând satele aproape goale. Iar pentru a le şterge definitiv urma, autorităţile le-au distrus unul, câte unul. „Au luat pur şi simplu buldozerele, au intrat în sate şi au distrus tot ce le-a stat la îndemână.

Altele au fost arondate localităţilor, fiind considerate sate aparţinătoare şi schimbându-le denumirea” adaugă Vasile Sârbu. Din toată salba de localităţi ale populaţiei dislocate singura care mai păstrează amintirea represaliilor comuniste este Fundata, din judeţul Ialomiţa. Astăzi aici mai trăiesc doar 15 suflete din bănăţenii obligaţi să ţină piept pustiului Bărăganului cu 64 de ani în urmă. 

Memoria unei deportări 

Când descrie întâmplările celui mai crud fenomen din istoria postbelică a României, bătrânul Valeriu Sârbu (79 de ani) vorbeşte practic despre propria sa experienţă de viaţă. El este unul dintre zecile de mii de oameni forţaţi să trăiască în pustiul Bărăganului de Partidul Muncitoresc Român, al Republicii Populare Române. Provine din localitatea timişană Jamu Mare şi ajuns la Fundata, alături de întreaga familie. Povestea sa este similară cu a celorlalţi 40.000 de bănăţeni care în noaptea de 18/19 iunie 1951 au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţele şi să se mute forţat în Bărăgan. 

Dr. Valeriu Sârbu, simbolul deportaţilor bănăţeni aduşi în Bărăgan FOTO: M.Sofronie 

Avea 15 ani în momentul în care a urcat într-un vagon întunecat şi a ajuns în inima pustiului. „Nu era nimic aici când am ajuns. Ne-am trezit cu toţii într-un câmp. Un ofiţer a venit şi ne-a arătat tuturor parcele de pământ , la capătul cărora erau bătuţi ţăruşi pe care erau inscripţionate numere. Fiecare număr corespundea câte unei familii” rememorează deportatul Valeriu Sârbu. Supravegheaţi în permanenţă de oameni ai Securităţii şi ai Miliţiei, oamenii s-au apucat să-şi sape pe parcelele de pământ bordeie de pământ în care să locuiască. În timp ce bătrânii îmbrăcau acoperişurile caselor improvizate cu stuf, tinerii plecau să muncească terenurile din jurul Fundatei. Fiecare avea norma sa, iar cei care nu o îndeplineau riscau să fie pedepsiţi. Cea mai temută dintre pedepse era înfometarea. 

„Nu-ţi permiteai să nu munceşti atât cât te puneau ei să faci, pentru că dacă se întâmpla acest lucru, nu mai primeai raţia de pâine sau apă. Am muncit şi eu, mai mult la orez. Era tare greu să faci acest lucru, dar trebuia să înduri, altfel nu era bine. Lucram în condiţii grele fiind în permanenţă muşcaţi de lipitori sau ţânţari” rememorează Vasile Sârbu. În primii ani ai deportării a lucrat la secţia Perieţi a IAS-ului Andrăşeşti. 

Lecţii la lumina lămpii 

Ca orice deportat, Vasile Sârbu era lipsit de foarte multe drepturi, unul dintre ele fiind cel la educaţie. Deşi localitatea dispunea de o şcoală, elevii deportaţi din Fundata făceau meditaţii într-un bordei, la lumina lămpii. „Ne-au adus nişte profesori meditatori, ne-au dat nişte teste şi dacă au văzut ei că ne descurcăm ne-au interzis aceste meditaţii în şcoală. Aşa că seara, după ce veneam de la muncă, ne strângeam cu toţii şi învăţam” rememorează bătrânul Valeriu Sârbu.

Registru cu numele deportaţilor din Bărăgan FOTO: SJAN Ialomiţa 

După 1960, el reuşeşte să plece din Fundata şi să devină un foarte bun şi apreciat medic veterinar. Atrage simpatia Partidului Comunist în momentul în care publică mai multe lucrări de specialitate, care devin cărţi de căpătâi în domeniul cercetării ştiinţifice, în anii 1970 – 1980. Imediat după 1989, eminentul doctor ajunge simbolul întregii comunităţi a deportaţilor din Bărăgan.

 El înfiinţează Fundaţia „Memoria unei deportări – Fundata 18/19 iunie 1951”, prin intermediul căreia încearcă să lupte pentru drepturile deportaţilor şi urmaşilor acestora. Cele mai multe dintre acţiunile pe care le-a întreprins au vizat satul Fundata, localitatea unde a fost deportat. Aici a construit un monument dedicat victimelor deportării şi a reuşit să îmbunătăţească starea drumurilor din localitate. Povestea ridicării edificiului dedicat dramei deportării este uimitoare.

Înmormântare la fundata FOTO: arhivă Valeriu Sârbu

„Încă din 1990 am început să facem un proiect pentru monument, însă el a rămas doar la stadiul de schiţă. În 1998 am mers la preşedintele BCR de la acea vreme, la cel al BRD-ului şi CEC-ului pe care am reuşit să-i convins să ne sponsorizeze investiţia. Au rămas impresionaţi de ceea ce intenţionam să construiesc” susţine Valeriu Sârbu. Monumentul de la Fundata a fost inaugurat în 2001, ocazie cu care s-au împlinit 50 de ani de la momentul deportării. 

Prezentul în Fundata 

Cei 64 de ani scurşi de la momentul deportării au schimbat definitiv imaginea localităţii Fundata. Singurul sat al deportaţilor din Bărăgan simte din plin aerul tranziţiei. Locul bordeielor de lut de odinioară a fost luat de case mari şi îngrijite, iar pe străzile asfaltate circulă maşini scumpe. Noii membrii ai comunităţii îşi amintesc vag de dramele pe care le-au trăit strămoşii lor care practic au construit acest loc din nori de praf. 

Drumu spre satul Fundata FOTO: M. Sofronie 

Nicolae Ştefan (44 de ani) locuieşte pe o stradă lăturalnică, într-o locuinţă care pe vreme deportaţilor era folosită pe post de poştă. Cunoaşte câte ceva despre drama strămoşilor săi, întrucât bunicii din partea mamei se numără printre deportaţii bănăţeni aduşi aici de comunişti. „Bunicii mei au fost deportaţi. Ştiu aşa  de la mama ce s-a întâmplat cu ei. 

În casa în care stau acum  şi pe care mama a cumpărat-o am înţeles că funcţiona atunci poşta. Nu am făcut prea multe schimbări, am lăsat-o aşa cum era” povesteşte omul. Şi totuşi prin amestecul cosmopolit care învăluie Fundata, trecutul îşi mai face loc pe ici, pe colo. Din loc în loc, ascunse pe străduţe mici şi înghesuite, casele foştilor deportaţi se lasă scăldate în amurgul unei seri de vară. Sunt triste şi îmbătrânite şi poartă cu ele povara oamenilor care le-au construit. Chiar dacă par abandonate de ani buni, gospodăriile îi duc pe temerarii care se avântă prin aceste locuri înapoi în acele timpuri, în care Fundata însemna groază, durere şi disperare…

Muzeul deportaţilor de la Fundata

Mai multe ONG-uri şi reprezentanţi au autorităţilor locale intenţionează să construiască la Fundata, un muzeu dedicat deportaţilor bănăţeni care au ajuns aici. Întins pe o suprafaţă de peste un hectar, muzeul îşi propune să reproducă fidel imaginea satului de la momentul dislocării.

 „Pe această suprafaţă de teren intenţionăm să recreăm imaginea de odinioară a Fundatei. Vom reda cât mai fidel vatra veche a satului, acolo unde au fost aduşi deportaţii”explică Valeriu Sârbu. Demersurile în acest sens au intrat în linie dreaptă, schiţele proiectului viitorului muzeu fiind deja trimise către autorităţi. 

Citiţi şi:

Patima roşie din Bărăgan. Istoria celor 11 sate unde au fost deportaţi „duşmanii poporului”

Cum au înfruntat „Marele Viscol”, din februarie 1954, deportaţii bănăţeni din Bărăgan