Amintirile teribile ale unui bucovinean deportat în Siberia: „Pârleam şobolanul ca pe un purcel, îl fierbeam şi-l mâncam cu o poftă nespusă”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dumitru Nimigeanu, originar dintr-un sat din regiunea Cernăuţi, a fost deportat, alături de familie, în anul 1941, într-un lagăr din Siberia. El a fost ţinut prizonier timp de şase ani, când a reuşit să evadeze şi să se întoarcă acasă. Necazurile s-au ţinut lanţ de familia Nimigeanu, ei fiind nevoiţi să fugă în Iugoslavia, unde au fost de asemenea închişi un an de zile într-un lagăr după care au reuşit să plece în Italia, iar apoi în Australia.

Povestea de viaţă a lui Dumitru Nimigean, un ţăran din Bucovina ce a fost deportat în Kazakhstan şi Siberia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pare a fi desprinsă din filme. În urma pactului Ribbentrop – Molotov din anul 1939, România a pierdut Basarabia şi Bucovina de Nord, teritorii ce au ajuns în posesia Uniunii Sovietice.

La data de 28 iunie 1940, ruşii au invadat România, iar în aprilie 1941 au început deportările populaţiei în Siberia şi în Asia Centrală. Unul dintre românii deportaţi a fost Dumitru Nimigeanu, un ţăran simplu din comuna Tereblecea din regiunea Cernăuţi. Aceasta a fost dus alături de milioane de oameni din Europa de Est în Siberia. Chinul lui şi a familiei sale a durat şaşe ani, reuşind să se întoarcă în satul natal.

„Comuna mea natală devenise comună de frontieră. Graniţa trecea chiar peste un ogor al meu, care era jumătate de partea României şi jumătate de partea Rusiei. Foarte des mergeam la lucru pe acel ogor, fie că aveam de lucru, fie că nu, mai mult pentru a vedea cum e păzită graniţa. Curând am început să dau ajutor celor care voiau să fugă în România. Astfel am călăuzit pe directorul şcoalei din Tereblecea, pe nişte doamne din Storojineţ, pe un comisar de poliţie din aceeaşi localitate şi pe mulţi alţii”, a arătat Dumitru Nimigeanu în cartea „Însemnările unui ţăran deportat din Bucovina”.

„M-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte“

În primăvara lui 1941, comuniştii au început pregătirile pentru deportări. În acea perioadă mulţi dintre români au încercat să fugă în patria mamă, însă puţini au reuşit să ajungă în România. Cei ce erau prinşi, fie erau omorâţi, fie erau arestaţi. La noaptea zilei de 13 aprilie 1941, la primăriile din Bucovina de Nord, miliţienii au adus mai multe liste cu locuitorii ce urmau să fie deportaţi în Uniunea Sovietică. Din acel moment, în fiecare noapte zeci de familii erau arestate şi ulterior deportate în Siberia.

Ziua de 13 iunie 1941 a reprezentat momentul deportării familiei Nimigeanu. Dumitru, împreună cu soţia sa Domnica şi fiica lor Lenuţa, în vârsta de şapte ani, s-au ascuns în podul şurii unui cumătru de-al lor, însă comuniştii i-au găsit rapid. Aceştia au fost urcaţi într-o căruţă şi duşi la gara din sat, unde erau sute de localnici. Fiind urcaţi într-un vagon, până în zorii zilei următoare au auzit doar plânsete de femei şi copii. La 14 iunie 1941, bărbaţii au fost interogaţi de miliţieni, iar Dumitru Nimigeanu a avut norocul să fie lăsat alături de familia sa.

În noaptea de 14 spre 15 iunie, trenul a pornit spre Uniunea Sovietică. După două săptămâni, în care nu au primit decât apă şi pâine uscată, iar de cinci ori au fost alimentaţi şi cu câte o ciorbă, deportaţii din Bucovina şi Basarabia au ajuns în Kazakhstan.

„Am căzut în genunchi şi m-am rugat lui Dumnezeu Sfântul să mă ierte, dacă voi fi fost atât de păcătos. Mă gândeam că am muncit o viaţă întreagă cu sudoarea frunţii pentru a-mi face o gosdopărie şi acum sunt îngropat de viu într-un bordei, la mii de kilometri de ţară”, aceasta a fost prima reacţie a ţăranului Dumitru Nimigeanu după deportare.

Românii ajunşi în Kazahkstan au fost puşi la tot felul de munci, fiind „răsplătiţi” cu jumătate de kilogram de pâine pe zi, din care Dumitru Nimigeanu oprea o parte pentru fiica sa. Iarna lui 1941, a fost una foarte grea. Temperaturile de sub -45 de grade Celsius a făcut multe victime printre români, care au decedat de frig sau de foame. Morţii erau pur şi simplu aruncaţi în groapă goi, fără lacrimi, slujbe sau preoţi.

Primăvara anului 1942 a adus o mică schimbare pentru români. Sovieticii le ofereau mâncare suficientă, deoarece se temeau ca nu cumva pământul să rămână nelucrat. Stricteţea comuniştilor a băgat după gratii mai multe persoane. Un bătrân ce a îndrăznit să bea o gură din laptele sovieticilor a fost judecat şi condamnat la patru ani de închisoare, iar un tânăr ce a vrut să le ducă fraţilor săi mai mici 800 de grame de orz a primit trei ani de detenţie.

În iarna din 1942/1943, Dumitru Nimigeanu, care ajunsese să lucreze la un punct de colectare , a pierdut-o pe matuşa sa Leontina Nimigeanu. Aceasta a rămas neîngropată timp ce cinci zile, deoarece nu a avut cine să-i sape groapa. Viscolul era groaznic, iar pământul era îngheţat. Când înceta viscolul, câteva femei mergea şi descopereau morţii îngropaţi în 1941 şi peste ei puneau cadavrele proaspete, deoarece numai aşa se putea săpa mormântul mai uşor.

Temperaturi extreme

Din cauza faptului că recolta a fost proastă în anu 1943, Dumitru Nimigeanu şi familia lui, precum şi alţi români, au fost mutaţi dincolo de Munţii Ural, la Celiabinsk. Acolo femeile au fost băgate într-o baracă alături de alte femei, în timp ce bucovineanul a fost aruncat într-un beci în care se aflau mai mulţi evrei , ce nu mai puteau munci. Aici a început să lucreze pe construcţia unei căi ferate, pe un ger cumplit de -40 de grade Celsius. La Celiabinsk, Dumitru Nimigeanu a fost nevoit să se reobişnuiască cu foamea. În fiecare zi, muncitorii primeau de mâncare jumătate de castron de apă acră cu câteva foi de varză şi 2 – 3 bucăţele de cartofi.

Din cauza hranei proaste şi a frigului groaznic, fiica bucovineanului s-a îmbolnăvit şi cu greu au dus-o la spital, unde a fost operată de apendicită. Timp de şase săptămâni, copila a stat în spital, perioadă în care a ajuns numai piele şi os. După ce a fost externată, fata a fost adusă în bordeiul părinţilor ei, Dumitru Nimigean precizând că în acel moment singura bucurie pe care o avea, era aceea că toţi sunt în viaţă.

În anul 1944, bucovineanul a ajuns să lucreze la săpatul unui canal pentru a fi montată o conductă de apă dintr-un râu. Muncea câte 12 ore pe zi şi primea de mâncare o farfurie de ciorbă făcută din buruienile de pe câmp şi o bucată de pâine, iar câteodată şi 100 de grame de peşte.

„Seara, după lucru, înainte de a se întuneca, mă duceam pe câmp şi căutam găuri de ţiştari (nişte şobolani numiţi în ruseşte suslici) şi câteodată prindeam vreunul. Îl pârleam ca pe un purcel, îl fierbeam şi îl mâncam cu o poftă nespusă. Atunci era o adevărată sărbătoare pentru noi”, a rememorat Dumitru Nimigeanu unele dintre cele mai grele momente trăite în Siberia.

Anul 1945, a însemnat primul moment de speranţă pentru familia Nimigeanu. Polonezii au început să fie strânşi de miliţie şi trimişi înapoi în ţara lor. În acea perioadă, bucovineanul a ajuns să lucreze într-o carieră de piatră, unde a fost aproape de moarte. Un perete al carierei s-a surpat şi a căzut în apropiere de el, omorând un localnic.

”Maistorul m-a trimis pe mine şi pe un altul să-i facem groapa. Familia mortului ne-a chemat apoi şi ne-a dat să mâncăm, iar la plecarea ne-a dat şi câte o căldare de cartofi. Mulţumindu-i de zeci de ori, mă simţeam cel mai fericit om. Căci cu leafa ce-o primeam la carieră nu-mi puteam cumpăra niciodată o căldare de cartofi”, a povestit Dumitru Nimigeanu.

După şase luni de muncă în cariera de piatră, bucovineanul a fost mutat la o fabrică de cărămidă. Aici a continuat cu ritmul de 12 ore de muncă pe zi, primind de mâncare său de cămilă în loc de margarină, precum şi carne de cămilă de două ori pe săptămână. Nu a stat foarte mult la fabrica de cărămidă, deoarece a fost mutat la o gară din Siberia.

După terminarea războiului, Dumitru Nimigeanu a făcut o cerere pentru a fi lăsat să se întoarcă acasă, însă a primit răspuns că „Constituţia nu permite nicio permutare de deportaţi”. La scurt timp după primirea nefericitului răspuns, în februarie 1946, bucovineanul a avut un accident în gara Ftoroi Kartalî, căzând de la o înălţime de patru metri. El a stat atunci şapte săptămâni în spital, după care s-a întors la muncă, tot în gară, ca şi paznic.

După şase ani de chin a reuşit să evadeze din Siberia

La data de 10 februarie 1947, Dumitru Nimgeanu a organizat fuga din Siberia. Bucovineanu, soţia şi fiica lor, şi-au luat inima în dinţi şi s-au urcat într-un tren spre Moscova, unde au ajuns după aproape patru zile. Au zăbovit alte două zile în capitala rusă, iar mai apoi şi-au cumpărat haine noi şi s-au urcat în trenul spre Kiev, Lemberg – Cernăuţi, trăind tot timpul cu spaima că ar putea fi găsiţi de mililiţie, în timpul vreunui control.

La 27 februarie 1947, familia Nimigeanu a reuşit să calce din nou în satul lor natal. Localitatea era pustie, iar mare parte din case erau dărâmate. Gospodăria lor arăta ca un schelet, în afara de casa şubredă, nu tu grajd, nu tu şură, nu tu coteţ, până şi copacii erau uscaţi.

                          

image

Dumitru Nimigeanu, alături de soţia sa şi fiica lor, după evadarea din Siberia. FOTO: „Însemnările unui                                                            ţăran deportat din Bucovina”

„În faţa acestei privelişti, mi se rupea inima şi nu mă mai puteam opri din plâns. Am sărutat pereţii casei şi uşa odăii în care locuia necăjitul de Basarabean şi am plecat. Bietul om a venit la mine să mă mângâie, spunându-mi să nu fiu mâhnit, căci toată lumea este în nevoie şi să fiu mulţămit că sunt încă în viaţă şi sănătos”, aşa a descris Dumitru Nimigeanu momentul reîntoarcerii acasă.

Necazurile pentru familia Nimigeanu nu se opreau aici. Din cauză că nu aveau acte ce să ateste au fost eliberaţi definitiv din Siberia, li s-a pus la dispoziţie de miliţiei o lună pentru a face rost de acestea. Bucovineanul şi-a luat familia şi a reuşit să fugă în România, unde la Pătrăuţi şi-au făcut acte noi. În acest timp, la data de 11 mai 1947, la Treleblecea au ajuns documentele cum că Dumitru Nimigeanu evadase din Siberia. Din Suceava, bucovineanul şi soţia sa au luat trenul până la Braşov, iar de aici au plecat către Grabaţ, în judeţul Timiş, unde au locuit o perioadă de timp. După ce şi-au adus şi copila la Grabaţ, soţii Nimigeanu au luat decizia de a fugi în Iugoslavia, lucru ce s-a întâmplat la 13 septembrie 1948.

Fiind prinşi de iugoslavi, bucovinenii au fost băgaţi într-un lagăr şi persecutaţi. Dumitru Nimigeanu a fost obligat să lucreze prin tot felul de fabrici sau mine, la fel ca şi soţia sa. Pentru trecerea frauduloasă a graniţei, aceştia au fost închişi timp de 14 luni de zile. La 16 ianuarie 1950, bucovineanul a aflat că va fi eliberat din lagăr.

                        

Deportat Siberia

Dumitru Nimigeanu, alături de soţia sa şi fiica lor, după ce au ajuns în Australia. FOTO: „Însemnările                                                       unui ţăran deportat din Bucovina”

Din Iugolsavia, Dumitru Nimigean a organizat o nouă fugă, de această dată în Italia. Cu ajutorul unui turc din Constanţa, el şi familia sa au ajuns la data de 21 ianuarie 1950, pe pământ italian unde a cunoscut din nou, după mulţi ani de chin, gustul libertăţii. După mai bine de un an petrecut în Italia, la 19 martie 1951, familia Nimigeanu s-a îmbarcat pe un vapor, alături de alţi 11 români, având destinaţia Australia. Dumitru Nimigeanu a decedat în anul 1991, la vârsta de 85 de ani, departe de patria lui mult iubită.

Alte ştiri pe această temă:

Mărturia înfiorătoare a unei românce închise 20 de ani în lagărele siberiene: „Doar iubirea de familie ne-a salvat viaţa“

Veteranul de război care a stat închis patru ani într-un lagăr din Siberia: „Îmi doream să ajung acasă, să mănânc mămăligă goală şi să mă satur“

Amintiri din lagărele siberiene. Marta Vasiliu a fost condamnată la 10 ani de muncă silnică în Siberia pentru o fotografie

Suceava



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite