Mărturia unui medic militar trimis în infernul de la Suceava: „Rugaţi-vă! Recunoaşteţi că am fost înfrânţi căci ăsta este primul pas spre victorie!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Unul dintre medicii militari detaşaţi la Spitalul Judeţean Suceava a relatat pe Facebook situaţia înfiorătoare cu care se confruntă acolo.

Situaţia de la Spitalul Judeţean Suceava este dramatică. Într-o primă fază, în 25 martie, managerul Spitalului Judeţean Suceava, Vasile Râmbu, a fost demis după ce peste 200 de cadre medicale din Suceava au fost infectate cu noul coronavirus. Însă nici noua conducere nu a rezistat prea mult. Pe fondul situaţiei explozive, confruntaţi cu criza de personal medical şi cu lipsa echipamentelor medicale, noul manager, Florin Filip, şi directorul medical Doina Ganea Motan şi-au prezentat la rândul lor demisiile. 

Dată fiind gravitatea situaţiei, ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru, a militarizat conducerea spitalului. Astfel, în zilele care au urmat, mai multe echipe de medici militari, inclusiv 10 de la Spitalul Militar din Cluj au fost detaşaţi la Spitalul Judeţean Suceava. Prinre aceştia se află şi Mihai Mărginean, un medic militar anestezist.

Însă situaţia pare departe de a se fi stabilizat, iar medicii, inclusiv cei militari, se confruntă în continuare cu lipsuri. Medicii nu au la dispoziţie aparatura elementară, iar moartea pândeşte peste tot. Nu în ultimul rând, cazurile se complică peste noapte şi îi pun în mare dificultate pe medicii care se simt depăşiţi şi sunt cu moralul la pământ.

Mihai Mărginean relatează pe Facebook, pe contul Alina Mihai, problemele cu care se confruntă medicii aflaţi acum la Suceava. Iniţial, medicul a plecat spre oraşul aflat în carantină convins că va reuşi să redreseze situaţia. Realitatea din teren s-a dovedit a fi cu totul alta faţă de informaţiile primite anterior şi faţă de tot ceea ce învăţase până atunci.

„Eu sunt anestezist, medic militar şi acum va scriu din Suceava. Pentru cine scriu? În primul rând pentru mine, că nu cumva să uit vreodată ceea ce simt acum. Şi în al doilea rând, pentru colegii mei anestezişti - pe mulţi îi cunosc personal, fac parte din reţeaua mea de suport şi eu din reţeaua lor. Şi în al treilea rând pentru voi toţi! Toţi cei ce aşteptaţi apăsăţi de propria aşteptare.
 

În armată ordinele se execută, nu se discuta! Ştie toată lumea. "Mâine plecaţi la Suceava" "Am înţeles! Să trăiţi!" Oamenii din jurul meu s-au activat, am primit mesaje de susţinere, şi-au manifestat compasiunea şi mi-au oferit ajutorul. Familia mea a acceptat cu greu şi lacrimi ordinul. Dar mie nu mi-a fost frică nicio secundă. Voi deschide acum o poartă spre mintea mea de atunci - dincolo de poartă asta aţi fi găsit acelaşi peisaj la mulţi anestezişti. Mi-am pus în bagaj toate şosetele - nu aveam de gând să pierd timpul spălând şi uscând rufe - şi cel mai inportant, mi-am luat cărţile. Sentimentul era că plec la un examen din sesiune dar la care nu are ce să-mi pice şi să nu ştiu. La fel că şi ceilalţi colegi ai mei, în ultimele săptămâni am studiat materialele publicate despre COVID-19. Tacticos, am pus piesele cap la cap că un puzzle. Totul se potrivea. În mintea mea misiunea era clară, paşii stabiliţi. Ştiam dinainte toate mişcările adversarului, îl studiasem avid, nu avea niciun aş în mânecă. Frumosetea planului meu era atât de îmbătătoare încât chiar şi eu m-am îndrăgostit de el. Pe drum, le-am explicat şi colegilor ce au de făcut. Eram o echipa tactică iar eu îmi asumasem rolul de a conduce sesiune de briefing. Cu toate aceste referinţe militare evidente, eu încă nu ştiam că nu mergem la examen - ci la război. Greşeală”, a scris medicul. 
 

Apoi, cu planul de bătaie bine conturat şi hotărât să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, a ajuns la Suceava, decis să nu mai repete erorile altor medici. 

„Sunt convins că toţi colegii mei medici, inclusiv cei din Italia, Franţa, Spania, UK sau USA au avut un plan asemănător cu al meu. Împărţim pacienţîi în fenotipuri: LOW vs HIGH. Că să îi împărţim le facem un test de încărcare cu oxigen. Dacă sunt Low, însemna că au doar o nepotrivire între ventilaţie şi perfuzie dar au încă complianţa pulmonară bună, pot să-şi crească tidal-volume (Tv) şi atunci oxigenarea lor se va îmbunătăţi. Dacă ajung la SpO2>92-94 îi manageriem conservator, pe secţii, îi învăţăm să facă auto-proning (sună mai savant decât este în realitate treaba asta; cine nu ştie ce este, nu va voi strică surpriza, daţi un search :)) ) şi îi urmărim că să nu dezvolte complicaţîi ulterior pentru că COVID-19 poate avea şi un pattern de evoluţie bifazic.
 

Dacă nu răspund la testul de încărcare cu O2, înseamnă că au alveolele inundate şi complianţa pulmonară scăzută şi această categorie răspunde doar la PEEP deci trebuie să-i intubăm şi să-i ventilam mecanic. Datele par să sugereze suport ventilator precoce”, a mai scris medicull, adăugând o serie de alte detalii cu privire la tratamentul bolnavilor COVID-19.

Realitatea s-a dovedit însă a fi cu totul alta. Cu adevărat înspăimântătoare, exact ca pe un front în care bătălia e în toi. Doar că de această dată, pacienţii şi medicii au în faţă un inamic nevăzut, înspăimântător, care nu face concesii:

„BUM!!! Realitatea - o altă realitate, nu cea proiectată de mine în camera mea de comandă, înconjurat de cărţile mele - mă loveşte brutal. Nu mă doare, încă sunt anesteziat. Sunt aproape 30 de pacienţi în jurul meu. Câţiva extratereştrii albi se plimbă printre ei. Unii intuiesc rolul meu şi încep să ridice mâinile disperate spre mine şi strigă "domnule doctoooor! domnule..." cuvintele le rămân în gât. Mă uit în sus spre monitoare şi văd că saturatiile lor sunt 55-60% apoi mă uit mai sus...spre Dumnezeu şi dintr-o dată mi-a fost dat să înţeleg. Aici e RĂZBOI! Unul lângă altul, conectaţi la un fel de oxigen ce nu pare suficient niciodată. Unii pe spate alţii pe burtă. Pe unele fete - resemnare, pe altele - disperare. Cei care nu erau intubati şi ventilati mecanic erau extrem de hipoxici. O hipoxie atipică, unii nici măcar nu sunt dispneici şi pot chiar articula câteva cuvinte. Au o culoare tegumentara aparte. Sunt conştienţi dar nu...complet. Nu ştiu să descriu altfel dar va pot spune că am avut nevoie de multă putere de procesare să mă conving că nu sunt înconjurat de strigoi sau zombie sau cum vreţi voi să le spuneţi, nişte umbre în care viaţă atârnă că o picătură de rouă pe un fir de iarbă. Sau că o picătură de transpiraţie pe interiorul ochelarilor de protecţie...”

Coşmarul medicului însă de abia începuse. În continuare a realizat cât de complicate sunt lucrurile, mai ales atunci când aparatura medicală este nefuncţională sau nu există deloc. 

„Domnule doctor, veniţi repede!" se aude înfundat de undeva de pe coridor. Mă întorc rapid stânga-împrejur, milităreşte, mă lovesc cu capul de ceva - nu ştiu ce era şi de când era acolo. Prin ochelarii aburiti, cu glugă în cap care îmi limita câmpul vizual şi peste toate viziera care mă delecta cu cele mai sugubete jocuri de lumini, era difcil să-mi menţîn o traiectorie care să nu ridice semne de întrebare asupra ne-ebrietatii mele. Găsesc salonul, mă uit pe monitor, 32% saturaţie. Mă uit la pacient, efort respirator marcat, iminentă de stop respirator, tahipneic dar conştient, se lupta cum putea el, nu renunţase. Mă vede că dau ordine - intuieşte că sunt doctorul. Într-un gest de abandon total se linişteşte şi îmi spune că nu poate respiră, să fac ceva, orice, că el nu mai vrea să trăiască aşa, mai bine să moară decât aşa. OK, îmi spun - atunci să începem! Cer video-laringoscopul ! "Avem undeva, să merg după el?" urmează răspunsul. Nu mă înţelegeţi greşit, ar fi mers bucuroasă dna asistenţă dar era unul singur, era în altă parte, nici ea nu ştia exact unde, ar fi trebuit să-l caute. Realizez că nu avem timp. Îl iau pe cel normal, dau câteva indicaţii legate de medicaţie. Fac laringoscopia - nu văd nimic, totul e edematiat - IOT dificilă! La naiba, îmi spun! Încerc să mă concentrez, văd ceva, cer sondă. O primesc în mâna dar e fără stilet (explicaţie: probabil că trebuia eu să cer cu stilet dar pentru că nu eram la mine acasă nu ştiam asta). Cer să-mi bage stilet. "Staţi să caut" vine răspunsul. Intuiesc că urmează câteva secunde poate 1 minut. Ce să fac? Să ventilez pe masca şi balon?? Toată comunitatea medicală recomandă să nu facem asta de teamă aerosolizarii. La naiba din nou! Iau balonul şi masca, nu o să te las să mori îmi spun. Masca e una prea mică, trebuie să aleg - o pun pe gură sau pe nas. Grea decizie, îmi dau seama că oricum e inutil gestul meu. Le arunc răzbunător că şi cum obiectele acestea ar fi de vină. "Încearcă din nou fără stilet, poate merge" îl aud pe colegul meu care ajunsese şi el în salon între timp. Fac din nou laringoscopia, deja sunt familiarizat cu locul, văd epiglotă şi poate ceva sub ea. Introduc sondă, cer din nou balonul - îmi dau seama că nu există filtru pe balon dar acum nu mai contează. Ventilez de câteva ori. Lipseşte ceva...ahh da, trebuie să confirm stetacustic. Dar de ce nu am făcut asta până acum? La naiba din nou!!! Nu am stetoscop pentru că oricum nu poate fi folosit de vreme ce am o glugă pe cap (doohh!). Colegul meu pune mâna pe piept, ne uităm amândoi prin ochelarii aburiti dacă se ascensioneaza toracele că într-un film prost ce se vrea comedie - pare că da. Apoi ne apropiem amândoi cu urechile de pacient până când eventualele zgomote pot să treacă prin straturile noastre protectoare. Se aude din stomac!!! Scot sondă, fac din nou laringoscopia, de dată asta am şi stilet şi securizez în final calea aeriană, conectez pacientul la ventilator, tensiunea arterială e mică dar încă nu e bradicardic. Mai avem puţîn timp, îmi spun. După câteva mişcări acrobatice şi cel mai probabil de un absurd poetic având în vedere vestimentaţia, reuşesc să mă mut cumva de la capul bolnavului, în faţă ventilatorului. E un draeger mai vechi - nu contează, nu totul trebuie să fie cu touch-screen. Ventilaţie controlată în volum, cu auto-flow (are aşa ceva ventilatorul asta? sper! display-ul e puţîn mai mare decât cel de la un ceas de mâna deci nu prea văd nimic pe el; lasă asta, vedem după!), FiO2 100, volume mici, pun 450 pentru moment că tablă înmulţirii s-a ascuns undeva în spatele creierului acum - o să iasă ea. Apăs de câteva ori pe butoane să văd presiunile şi dintr-o dată aparatul începe să mă alarmeze. Spune pe limba lui că nu funcţionează senzorul de flux. Cer alt senzor de flux. Ştiţi ce urmează, nu? Da, exact - nu este altul. Atunci am înţeles al doilea lucru. Nu doar că este RĂZBOI, dar nu avem cum să-l câştigăm! Ideea mea despre stategia optimă de ventilaţie a fost snopită în bătaie de o realitate necruţătoare. Am ales un mod de presiune, am pus nişte valori puţîn sub cele critice şi am spus un "Doamne ajută!". După două ore primul SCR, după alte două şi câţiva zeci de mililitrii de noradrenalină şi adrenalină al doilea SCR. L-am last viu când am plecat...a murit a două zi. Dacă veţi avea dispoziţia şi veţi medita puţin la tragedia asta pandemică veţi ajunge cu siguranţă la concluzia că totul este învăluit într-o pelicula aderenţa de ironie. De exemplu: după ce l-am stabilizat (credeam eu) pe acest pacient, mi-am dat seama că nu ştiu unde îmi lăsasem telefonul. Şi eram de garda, trebuia să îl am la mine. Evident, combinezoanele nu au buzunare (nişte chinezarii!). Şi am văzut pe noptieră telefonul pacientului. Aşadar l-am luat şi am sunat proriul meu număr. Mi-am recuperat telefonul şi pace bună. Dar a două zi la ora 05:51 in timp ce dormeam şi visam la o lume fără ventilatoare mecanice, îmi sună telefonul. Răspund! "Sunteţi rudă cu dl XX?" Sunt buimac, aş fi răspuns că nu sunt rudă cu nimeni acum. Răspund totuşi cu NU. "Cine sunteţi? pentru că dl xx a murit şi nu avem un nr de telefon unde să anunţăm decesul. Iar in telefonul lui era nr dvs, l-aţi sunat ieri. Era singurul nr", a continuat medicul.

La fel de grav este, spune medicul, că ceea ce s-a întâmplat la Suceava este repetabil în orice moment şi la orice spital. 

„Sigur că acest episod a rămas scrijelit pe scoarţă mea cerebrală poate şi pentru că a fost cartea de vizită a acestei drame infecţioase. Dar au urmat multe altele asemenea în orele ce au urmat.

Pot să va spun că ceea ce s-a întâmplat aici, în Suceava, se putea întâmplă oriunde. Da, şi în spitalul tău! Pe toţi ne-ar fi prins cu pantalonii în vine, recunoaşte-ţi-va vouă înşivă asta şi hai să depăşim momentul. Să nu cumva să credeţi că cei care lucrează acum în spitalul asta bântuit nu muncesc. Au mari probleme de toate felurile dar nu va prefaceti că la voi acasă e mereu şters praful şi niciodată nu va rămâne peste weekend un maldăr de vase în chiuvetă.

Acum a venit momentul să va răspund la prima întrebare. Acum poate veţi putea înţelege răspunsul. Aşadar, de ce nici măcar cei mai buni din curtea şcolii nu au făcut faţă (în afară de Germania, acolo nu am o explicaţie). Pentru că au pornit cu toţii aşa că mine, încrezători, vanitoşi, acea vanitate a savantului care ştie că înţelege şi înţelege că ştie pentru că EL a muncit şi a învăţat şi a mângâiat ventilatoare toată viaţă şi are mereu mai mulţi aşi în mânecă decât se pot consumă într-o partida. Şi uite din nou o altă ironie. Nici măcar nu suntem în situaţia în care am subestimat acest virus, el s-a prezentat aşa cum este, nu ne-a ascuns nimic niciodată, nu a recurs la război asimetric, nu ne-a hăituit pe străzi astfel încât noi să nu putem să ne ascundem. Ci dimpotrivă, noi am năvălit pe străzi să-i arătăm noi lui. Nu pe el l-am subestimat ci mai degrabă ne-am supraevaluat pe noi înşine”, a mai scris medicul.

Concluziile sunt cutremurătoare. Războiul este departe de a fi câştigat, iar bătăliile sunt din ce în ce mai grele. 

„1. Dacă nu ne smerim, vom pierde acest război!

2. Toată ştiinţă e bună, dar dacă eşti doar unul (+2 asistente +1 infirmiera) la 30 de astfel de bolnavi, orice conduită medicală oarecum adecvată sau pertinentă este doar o fantezie. Este imposibil să ai o atitudine pro-activă, va trebui să te mulţumeşti mereu cu o atitudine reactivă. Vei fi mereu cu câţiva paşi în spate. Pentru că activitatea se desfăşoară în echipamente de protecţie incomode, perioada în care pot să stai în ICU e limitată. Şi nimeni nu poate stă mereu acolo. Aşadar fiecare vede pacienţii poate o dată la 36 de ore. Clearance-ul din terapie este mare, sunt mereu pacienţi noi. Rezultă că nu există consecvenţă în tratament, hand-over-ul e mereu deficitar şi ceea ce e cel mai grav lipseşte un lider. Şi nu văd cum se poate corectă asta. Dar fără un lider care să supervizeze toată activitatea, haosul tinde să crească exponenţial pe zi ce trece. Sfatul meu e să urmăm imboldul aliaţilor noştrii din US (niciodată nu am primit mai mult decât vorbe, dar acum chiar că nu ne pot ajută cu altceva): One is none and two are one! Mergeţi împreună, mulţi, toţi dacă puteţi. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Discutaţi între voi, împărţiţi informaţia. Iar liderul trebuie să stabilească o conduită unitară. Acum asta e mai important că niciodată. Acum Tanda trebuie să ştie totul despre Manda.

3. Acum toţi cei decedaţi sunt doar numere. Va veni clipă când vor fi NUME. Vom avea cu toţii pierderi. Veţi dori un umăr pe care să plângeţi dar nu îl veţi găşi pentru că toţi vor avea pe cineva de plâns. Ne va pune la încercare esenţă noastră, ne va zgudui umanitatea din noi. Nu ştiu ce să va sfătuiesc aici, nu cred că putem să ne pregătim pentru asta.

4. Pregătiţi-va sufleteşte pentru decizii grele. Într-o terapie cu 30 de bolnavi cu saturaţie sub 60% şi 10 ventilatoare...pe cine intubăm??

5. Rugaţi-va! Dacă nu Lui Dumnezeu, atunci unui dumnezeu. Recunoaşteţi că am fost înfrânţi căci asta e primul pas spre victorie”, a încheiat medicul. 

Suceava



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite