Raliurile în vremea comunismului: „Mergeam cu portbagajul plin cu cadouri la Dacia Piteşti ca să facem rost de piese“

FOTO: arhiva personală a fostului pilot de raliu Vasile Iosub

Unii dintre participanţii la cursele de raliu din vremea regimului comunist românesc făceau comerţ cu casete video pentru a face rost de bani pentru piese. „Regina“ competiţiilor sportive motorizate era Dacia. Maşinile de raliu aveau doar caroseria de serie. În rest, erau ajustate pentru a atinge chiar şi 180 de km/oră.

Puţini sunt cei care ştiu sau îşi mai amintesc că, înainte de 1989, în judeţul Suceava se organiza Raliul Bucovinei. O competiţie sportivă la care participau piloţi şi copiloţi din întreaga ţară. Printre ei, şi sucevenii Vasile Iosub şi Lucian Ulian, doi împătimiţi ai cuselor.

Ambii au luat microbul din familie şi ambii s-au înscris în competiţii cu maşinile personale cumpărate din banii obţinuţi în urma comerţului cu casete video din import, care era interzis la vremea respectivă.

„Am produs nişte bani pe vremea facultăţii. Am avut aparate video, închiriam casete, multe aduse din Germania. Trebuia să justifici banii cumva şi îi justificam printr-o plăcere. Plăcerea noastră era raliul. Alţii îi beau sau îi jucau la cărţi. Eu i-am spălat prin curse de raliu”, ne-a spus fostul copilot Lucian Ulian. El era cel responsabil de recunoaşterea traseelor.

 Trebuia să parcurgă întreaga distanţă şi să îşi noteze fiecare curbă, fiecare stâncă şi fiecare obstacol, pentru ca în timpul competiţiei să îl poată ghida pe pilot. „La un raliul la Braşov, pe vechiul drum al Poienii, nişte spectatori drăguţi ne-au spart parbrizul cu un bolovan. Pe partea pilotului nu se vedea nimic. Am urcat Poiana Braşov numai pe dictarea mea”, a spus fostul copilotul.

Aventura participanţilor la raliu nu începea pe traseu, ci în garaje, unde erau nevoiţi să îşi pregătească maşinile. Pe atunci, 99 la sută dintre maşinile înscrise în curse erau Dacia 1100. Sigur, doar caroseria, pentru că ce se găsea sub capotă era o altă discuţie. Maşinile de raliu atingeau şi 180 de kilometri la oră după ce piloţii şi copiloţii le ajustau.

„În afară de echipele de la Dacia Piteşti, noi echipajele, pilotul şi copilotul, eram şi mecanici. Principalele defecţiuni erau aceleaşi ca şi la maşinile de serie, pivoţi, capete de bară. Pilotul ştia. În cursă când păţeai câte o defecţiune de genul acesta se cam termina cursa. La început nu aveam condiţii de asistenţă tehnică”, ne-a povestit Vasile Iosub. Pentru că a terminat o facultate de profil, fostul pilot putea să îşi ajusteze singur maşina. Făcea rost de piese de la pritenii săi de la Dacia Piteşti pe care îi recompensa cu bunătăţi din Bucovina. Le duceam produse din carne, lactate şi tricouri de export pe care le luam de la fosta fabrică Zimbru din Suceava. „Maşina era preparată pentru raliu. Motorul, cutia suspensia erau preparate. Materiale speciale pentru concurs. Nu erau materiale din care erau făcute Daciile care circulau pe străzi. Făceam rost de materiale de la prietenii noştri de la Dacia Piteşti. Ne-am întâlnit cu ei. Aveau echipă de divizia B. Eram mai lipicioşi aşa, aveam şi argumente puternice: tricouri de la Zimbru care se făceau pentru export, produse naturale din Bucovina, o afinată, un caşcaval. Făceam troc. Le dădeam tricouri şi ne dădeau piese”, ne-a spus Iosub.

Benzina pentru competiţii era asigurată de stat. Se dădea o cotă la peco pentru raliu.

Premiile erau simbolice. Echipele primeau cupe, diplome şi câte o strângere de mână de la un tovarăş, care de multe ori nici nu ştia mare lucru despre acest sport. Un sport costistor şi destul de periculos. Echipele puteau să plătească cu viaţa o clipă de neatenţie.

„Cea mai periculoasă cursă a fost la raliul de la Alba Iulia. Era o probă foarte virajată. În strânga era munte şi în dreapta erau spectatorii. Înaintea noastră, un echipaj a sărit în apă, după ce a ratat o curbă. Normal era să oprească concursul să vină salvarea să vadă ce s-a întâmplat. Ăia nu au mai oprit concursul. Au dat drumul la salvare pe contrasens. Drumul era virajat, în dreapta vedeam lumea că dădea din mâini. Noi am spus că ne transmit să continuăm drumul. Am luat-o drept încurajare. În curbă am văzut două luminiţe albastre şi una galbenă. Aveam 140 de km la oră. Am reuşit să fentez puţin dreapta şi am lovit cu oglinda salvarea. Nu ne gândeam atunci la moarte”, ne-a spus Vasile Iosub.

 În 1987, fostul pilot a primit o invitaţie ca să participe la o competiţie de raliu în Grecia. Îşi dorea să iasă din ţară şi să se înscrie în cursă. Şi-a făcut planuri şi a sperat. Din păcate, fosta Securitate nu i-a dat voie să plece pentru că nu prezenta „garanţii morale”.

 Lucian Ulian şi Vasile Iosub au câştigat multe curse de raliu împreună în toată ţară, însă cel mai drag le-a fost să concureze acasă, în judeţul Suceava, unde se organiza Raliul Bucovinei. Cei doi şi-au propus să pună judeţul pe harta competiţiilor din România şi au reuşit. Nu au fost singurii care au făcut parte din echipa de raliu a judeţului. Au mai fost şi alţii. Unii nu mai sunt printre noi. Ceilalţi şi-au arătat disponibilitatea de a organiza din nou Raliul Bucovinei.

Ba chiar au cerut sprijin de la autorităţile locale pentru a reînvia competiţia, însă au reuşit să obţină doar promisiuni.