FARMEC: Muscel, satul unde te simţi aproape de cer (GALERIE FOTO)

Legenda spune că aşezarea este cu 300 şi ceva de ani mai veche decât Bucureştiul. Localnicii povestesc cu mândrie că ciobanul Bucur, cel care s-a aşezat cu turma pe malurile Dâmboviţei şi a dat numele Capitalei ţării, a plecat pe firul văii de la ei din sat.

VEZI AICI GALERIE FOTO

Am pornit spre acest crâmpei de linişte pierdut în creierii munţilor cu gândul exploratorului, al omului iubitor de frumos, dar şi îmboldiţi de spiritul iscoditor al jurnalistului. Drumul de circa 8 Km are ca linie de start centrul comunei Moroieni, situată la poalele Bucegilor, şi poate fi parcurs oarecum uşor. Dar, numai parţial cu maşina. Muscel este o zonă pentru cei care îndrăgesc mersul pe jos, natura, nu pentru comozi.

De pe păşuni, răzbat până departe sunete de talăngi. Lătratul câinilor ciobăneşti se contopeşte cu negura codrului. Muzica liniştitoare a izvorului se ţine scai de noi, nu ne părăseşte nicio clipă. Din loc în loc, cascade. Câteva stâne, bine chivernisite, ne apar şi ele în cale. Un fum alburiu, dar frumos mirositor, se rostogoleşte spre cer. Sunt afumătorile de brânză. Caşcaveaua de Muscel este un sortiment pur ecologic, renumit în zonă. Reţeta este ţinută la top secret. Şi ţuica de Muscel este o marfă rară. Puţină şi bună.

O şaretă trece agale pe lângă noi. O femeie ţinea hăţurile şi strunea calul. Ne dă bineţe. Se întorcea de la târgul de duminică. Fusese să vândă brânză şi ceva lapte. De la Moroieni cumpărare cele de trebuinţă în gospodărie. O dată pe săptămână, muscelenii mai în putere coboară la centru. Bătrânii nu au mai ieşit din sat de zeci de ani. Abia dacă îşi mai aduc aminte cum arată oraşul...

Frumuseţea naturii este atotstăpânitoare

Înaintăm soldăţeşte pe drumul presărat cu pietre colţuroase şi străjuit de garduri arhaice, de-o parte şi de alta. Se aud câini. Lătrături mai liniştite. Parcă se... încropesc şi câteva voci de om. Din desişul verde, se prefigurează locuinţele mocanilor din Muscel. Case joase, cu prispă şi flori. Risipite pe versanţi. Vecinii trebuie să se strige sănătos dacă vor să schimbe o vorbă. Intrăm în cătun. Uliţe strâmte şi umede.

Garduri, ameţite de relief. Civilizaţia îşi face simţită rapid prezenţa prin antenele parabolice. Gata, informaţia este stăpână şi în acest colţ de Rai. Tot încercând să dibuim un chip de om, am ajuns la kilometrul zero al satului Muscel. O bătrânică, de după uluci, ne şopteşte fără să o întrebăm.

“Aici, ne aduce un creştin pâine o dată pe săptămână. Restul ni-l procurăm noi tocmai de la Moroieni. Uite, pe banca aia se mai strâng barbaţii, câţi mai sunt, la sfadă. Nu se vorbeşte politică. La ce bun? Doar vedeţi cum trăim”. Vedem. Frumuseţea şi liniştea pot uneori îmbolnăvi, plictisi, otrăvi... Oamenii din Muscel sunt taciturni, obişnuiţi să vorbească mai mult cu muntele, cu pădurea, cu vântul şi cu propriile orătănii.

Localnicilor le este foame de dialog

Dăm să ne întoarcem. Un bătrânel ne opreşte. Intră cu noi în vorbă. L-am citit. Ar fi vrut să tăifăsească. Îi era foame de dialog. Trecem rapid de la dorinţe la politică şi mai apoi la traiul de zi cu zi.

“Avem tot ce ne trebuie. Vindem brânză, lapte şi ceva ţuiculiţă când se face, dar e prea multă singurătate. Vin străinii. Vor să cumpere pământ. Le place zona. Spun că e tare frumos la noi. Ar vrea să-şi ridice case, d’astea de odihnă în care să stea cu burta la soare, dar după ce văd drumul fug. Au dreptate bieţii oameni. Nu poţi să te îngropi în Rai. Parcă nu d’asta este făcut”!

Discuţia se termină. Ne salutăm respectuos şi plecăm. Suntem invitaţi să revenim. Eventual, să rămânem câteva zile în sat, să ne contopim cu liniştea de aici. De obicei, pe seară, când proprietarii celor 39 de gospodării se întorc acasă, inima satului bate mai tare, mai cu poftă.