Principele cu „statură uriaşă, ochii mari şi vocea de tigru“, care-i înspăimânta pe turci

Şerban Cantacuzino a fost domnul Ţării Româneşti între 1678 şi 1688. A fost membru al ilustrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor, fiind fiul postelnicului Constantin Cantacuzino şi frate al marelui cărturar stolnicul Constantin Cantacuzino.

Mama sa, Elina (Ilinca), a fost fiica domnului muntean Radu Şerban (1602–1610) şi a Elinei, din familia marilor boieri Mărgineni.

În calitate de conducător al statului muntean aflat sub vasalitatea turcilor, a participat alături de armatele otomane la asediul Vienei din 1683. 

A negociat însă cu imperialii trecerea Ţării Româneşti în tabăra creştină, năzuind la poziţia de protector al creştinilor din peninsula Balcanică, habsburgii promiţându-i tronul imperial al unui Constantinopol eliberat de păgâni.  

În anii 1684 - 1688 a realizat un joc diplomatic ingenios. A conceput un plan de atac asupra Constantinopolului pentru a alunga turcii din Europa, iar puterile vestice i-au promis suport moral şi material. 

Strânse pe cheltuiala sa în jur 40.000 sârbi şi bulgari, viteji şi războinici, pe care îi ţinea afară din ţară, pregătiţi de atac, la primul semnal. 

În mijlocul pregătirilor a murit subit, otrăvit se pare de către boierii cărora le era frică de planurile sale antiotomane.

Anton-Maria Del Chiaro, un învăţat italian, care a servit în Ţara Românească ca secretar al domnului Constantin Brâncoveanu şi tutore al copiilor lui Ştefan Cantacuzino, îl descrie pe domnul Şerban, în lucrarea sa „Revoluţiile Valahiei”, drept un domnitor abil, care concepea planuri politice complexe.

„Pentru întreţinerea acestei armate, Şerban, ca să nu puie noi biruri pe ţară, recurse la următorul mijloc: tributul se trimetea Porţii escortat de soldaţi de-ai ţării până la Dunăre, de unde se întorceau cu chitanţă de primire din partea turcilor însărcinaţi să. ducă tributul până la locul destinat. În drum spre Adrianopol, haiducii sârbi plătiţi de Şerban atacau convoiul, şi-l prădau de pungile cu bani. Repetându-se acest sistem, turcii ameninţau pe Şerban, dar acesta răspundea răspicat, că orice s-ar întâmpla pe teritoriul turcesc priveşte numai Poarta Otomană”, preciza Anton-Maria Del Chiaro a fost un învăţat italian, care a servit în Ţara Românească ca secretar al domnului Constantin Brâncoveanu şi tutore al copiilor lui Ştefan Cantacuzino, în lucrarea sa „Revoluţiile Valahiei”.

Turcii veniţi la Bucureşti pentru a cere lămuriri în această privinţă, au plecat atât de înspăimântaţi de Şerban care răcnea la ei.

„Pe când înainte agalele se îmbulzeau a veni în ţară cu diverse treburi din partea Porţii, ştiind că voevozii sunt darnici, şi nu se întorceau cu mânile goale, sub Şerban lucrurile s-au schimbat. Odată, fiind nevoie de a trimite un ordin la Bucureşti pentru a pregăti care cu provizii, nu se găsea nimeni să se grăbească a primi sarcina. Un agă mai curajos se oferi el să înfrunte pe neînfricatul Şerban, care aflând prin agenţii săi de sosirea lui, dase ordine căpitanilor de la Dunăre să fie primit şi escortat de o companie de călăraşi până în Bucureşti, pe drumuri întortochiate, pentru a-i lungi cât mai mult calea. Turcul ajunse la Bucureşti şi se aşteptase să fie primit la Curte şi pus la tain”, arată italianul Del Chiaro.

Acesta îl descrie pe domnitorul muntean ca fiind „de o statură uriaşă, cu ochii mari şi vocea de tigru”, ceea ce îi înspăimânta pe turcii care veneau la el cu mesaje de la sultan.

„Se întoarse apoi către boieri şi prefăcându-se a nu fi mulţumit de executarea unor ordine, începu a răcni către ei cu atâta străşnicie, încât Turcul, care-şi pusese capul la Constantinopol că el va înspăimânta pe Vodă, la-vederea acestui Prinţ de o statură uriaşă, cu ochii mari şi vocea de tigru, într-atâta tremura de frică că-şi fripse degetele cu cafeaua ferbinte, şi căuta să scurteze repede audienţa. Şerban Vodă, atent la această scenă, îl întrebă apoi de rostul venirii. Acesta scoase din sân firmanul şi îl înmână lui Vodă, care sărută hârtia şi o duce la frunte. În picioare, Vodă şi boierii ascultară-cetirea de către Divan-Effendi şi, aflând conţinutul ordinului, Şerban începuse de astă dată a răcni către Turc, imputându-i îndrăzneala de a fi adus ordinul Sultanului cu atâta întârziere, ordin executat de către ţară-de 2 zile, şi va comunica Porţii incapacitatea sa, pentru care va plăti cu capul. Fu recondus în urmă la cuartir cu acelaş ceremonial, cu obicinuitul dar: o sumă de bani, o bucată de postav şi atlas, iar a doua zi., îl porni din ţară, speriat şi confuz de cele păţite”, este descris un episod de la curte.

Se spune că înainte de a cere audienţă şi a intra la Domn, boierii obişnuiau a da bacşiş pajului de la uşă, pentru a afla dacă Vodă e bine dispus şi atunci, înainte de a intra, îşi făceau cruce, ca să poată trece de spaima care îi cuprindea. 

Şerban Vodă făcea parte din familia Cantacuzinilor, familie care a dat mai mulţi domni ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei.  

Conform unei informaţii prezente doar la Del Chiaro, preluată ulterior de Dimitrie Cantemir, Şerban ar fi „spurcat” patul lui Duca Vodă, motiv pentru care s-a refugiat la Ţarigrad, unde a cumpărat domnia Ţării Româneşti. Şerban a fost ridicat în scaun în 1678 şi a intrat în Bucureşti la 6 ianuarie 1679.