Apa Dâmboviţei, baie publică, în urmă cu un secol şi jumătate. „Se văz individe scăldându-se pe marginea râului în modul cel mai scandalos“

Râul Dâmboviţa era folosit atât pentru îmbăiere, cât şi pentru preluarea mizeriilor        Foto: Ludwig Angerer

Râul Dâmboviţa a reprezentat pentru Bucureşti o importantă resursă. Apa a fost folosită atât pentru îmbăiere, cât şi pentru a fi băută de locuitorii Capitalei. De asemenea, râul era folosit pentru a pune în funcţiune morile amplasate de-a lungul acestuia, dar şi pentru deversarea deşeurilor.

Până la începutul secolului trecut, apa Dâmboviţei era folosită de locuitori pentru a se îmbăia din primăvară până în toamnă, fiind făcute chiar şi unele construcţii pentru ca oamenii să se poată îmbăia în condiţii bune. „Valorificarea râului pentru îmbăiere era reglementată, în sensul că existau construcţii, instrucţiuni de construcţie, regulamente de folosinţă şi prevederea unor aprobări pentru băile de pe Dâmboviţa. De regulă, construirea unei asemenea «băi de gârlă» sau «băi plutitoare» i se aproba solicitantului numai pe timpul verii; în realitate construcţia, odată făcută, rămânea şi peste iarnă, în vederea următorului sezon estival, ceea ce atrăgea din când în când mânia oficialităţii municipale, pare-se însă mai mult pe hârtie decât în fapt. Băile acestea «publice» erau, fără îndoială, o afacere destul de lucrativă, din moment ce primăria nu ducea lipsă de cereri în această privinţă; de altfel, un solicitant cerând aprobarea de a clădi o asemenea baie «bine construită, de lemnele cele mai solide», lângă podul de la Beilic, îşi motivează demersul fără nici un echivoc: «baie cu care să mă pot hrăni în sezonul acestei veri»; aprobarea este însoţită de menţiunea că «pe cât baia va fi plutitoare, va fi de dimensiuni astfel încât să n-atingă firul apei şi acoperită bine». Cum rezultă din cele înfăţişate până acum, ca şi din alte documente, o asemenea baie era o gheretă de scânduri, amplasată chiar pe malul apei şi, parţial. în apă, unde bucureşteanul se putea dezbrăca şi îmbăia după cuviinţă în schimbul unei taxe modice“, se arată în lucrarea „D'ale Dâmboviţei de altădată“ a istoricului Alexandru Badea.

Spaţii separate pentru femei şi bărbaţi 

O parte din construcţie se afla pe malul apei, iar restul în apă. Persoanele care veneau aici pentru a se îmbăia plăteau o taxă modică. La un moment dat se solicită primăriei ca aceste construcţii să aibă încăperi separate, pentru femei şi bărbaţi. „Consiliul cere primăriei ca «în interesul moralităţii publice»

să condiţioneze antreprenorilor de băi acordarea autorizaţiei de separare a construcţiilor respective pe sexe. Oricum ar fi, separate pe sexe sau nu, aceste băi nu se deosebeau prea mult, constructiv, de cele particulare pe care şi le ridicau proprietarii riverani şi erau amplasate în principiu, în afara zonei centrale de atunci, de preferinţă pe lîngă podurile mari; multe din ele erau înjghebate în partea Dâmboviţei situată în amonte de Podul Sf. Ilie, îndeosebi dincolo de Podul Apollo (Haşdeu), unde începeau de altfel şi «băile de înotat»“, se mai arată în studiul „D'ale Dâmboviţei de altădată“. 

„Un spectacol scandalos şi nesuferit“

Mulţi dintre bucureşteni preferau să nu plătească nimic şi se scăldau fără menajamente în apa Dâmboviţei. Un comisar comunal de administraţie s-a arătat deranjat de faptul că bărbaţii şi femeile se dezbrăcau şi făceau baie, motiv pentru care a înaintat primarului un raport, în anul 1867, în care se arăta scandalizat de comportamentul acestora: „În toată întinderea râului Dâmboviţa, de la morile Pălici şi până la Podul de Piatră din str. Craiovei, în locurile cele mai populate şi pe la toate podurile peste râu unde comunicaţia publică de ambe sexe şi de toate etăţile furnică într-un număr destul de însemnat, în toate zilele de dimineaţă şi până seara se văz individe de toate secsele şi etăţile scăldându-se şi espuindu-se în locurile deschise pe marginea râului în modul cel mai scandalos, întreţinând conversaţiuni, lipsite de orice pudoare şi de toate regulile bunei cuviinţe, neţiind nici un cont de ceea ce datoresc moralităţii publice.

Lăsate astfel, aceste individe, a căror conduită este oprită de regulamentele poliţiei comunale, devine un spectacol scandalos şi nesuferit, şi subsemnatul neputând face singur în distanţa arătată pe această mulţime de individe fără instrucţie şi ignorantă, a respecta dispoziţiunile comunale, pe când agenţii siguranţei publice sînt în complectă indiferenţă, pentru aceasta cu onoare raportez d-voastră".

Dâmboviţa, canal colector pentru deşeuri 

Nu doar bucureştenii se spălau în Dâmboviţa, ci şi lucrurile sau produsele realizate de aceştia. Astfel, măcelarii, acestora, tăbăcarii şi lânarii se foloseau de apă pentru a-şi desfăşura activitatea, iar unele resturi erau preluate de Dâmboviţa. 

„Dâmboviţa prelua şi funcţia de canal colector al gunoaielor oraşului sau al unei mari părţi din el. La cele de mai sus se adăugau gunoaiele şi deşeurile de la cârciumile şi prăvăliile de pe malurile şi din apropierea apei - în aprilie 1859, de pildă, «mecanistul fântânelor», care se ocupa de întreţinerea «Maşinii hidraulice», sesiza aruncarea în Dâmboviţa a «murdalâcurilor» de la birturile şi cârciumile din capul străzii Belvedere, ceea ce, socotea el. implică pericolul otrăvirii unei bune părţi din locuitorii oraşului, probabil cei deserviţi de Maşina hidraulică-, ca şi «necurăţeniile» provenind de la «plimbătorile» pe care riveranii şi le construiau - în pofida oricăror reglementări prohibitive: «pe malul gârlei»“, mai notează istoricul Alexandru Badea.