Castrarea în istorie, de la pedeapsă până la metodă pentru satisfacerea unor practici sexuale. Egiptenii violatori erau castraţi

Castrarea este o practică străveche, fiind aplicată iniţial animalelor. Ulterior, a fost aplicată oamenilor sub formă de pedeapsă sau pentru satisfacerea unor practici sexuale.

Metoda antică de castrare completă a unui băiat sau a unui bărbat adult nu diferă cu nimic de cea practicată în Orientul Mijlociu până în secolul 20. „Pentru obţinerea unui loc pentru un harem sau pentru pedepsirea permanentă a unui violator individul era legat cu mâinile şi picioarele de o masă. În jurul organelor genitale era înfăşurată strâns o bucată de coardă subţire, iar apoi, cu ajutorul unei lame ascuţite, acestea erau amputate. Rana era cauterizată prin aplicarea unui fier inrosit sau cu smoală topită. Tânărul astfel mutilat era lipsit de hrană sau apă vreme de câteva zile pentru a preveni urinarea care ar fi putut provoca infectarea.

Rata mortalităţii era de aproximativ 80%. Proaspătul eunuc era hrănit numai cu lichide până când presiunea din vezică creşte suficient de mult pentru a împinge un jet de urină prin tesutul cicatrizat, furnizând astfel un orificiu. La începutul secolului 20, această operatie încă mai era practicată în Orientul Mijlociu pe băieţi cu vârste cuprinse între 7 şi 10 ani pentru a se obţine nu doar eunuci de harem, ci şi un număr mare de sclavi docili. (...) În schimb, pentru obţine un cântăreţ castrato sau un amant activ, dar nepericulos, coarda era strânsă în jurul testiculelor care erau apoi tăiate“, arată Charles Panati, în volumul „Cartea Sfârşiturilor“. Biblia recunoaşte trei tipuri de eunuci: un prunc născut fără organe genitale, un prizonier castrat de cei care au capturat şi un credincios care se automutilează pentru a îndepărta ispitele. 

Castarea în antichitate

În antichitate castrarea era practicată de către egipteni, asirieni, etiopiani, mezi, evrei antici pentru umilirea şi supunerea inamicilor învinşi. La fel procedau şi chinezii. „Organele genitale au constituit dintotdeauna trofeu de război, penisurile fiind mai apreciate decât testiculele. Un prizonier german castrat complet de romanii care l-au capturat era numit «castrato assoluto», în timp ce unul care îşi pierdea doar glandele era un «spandone». (..) Practica aducerii acasă de către un bărbat a organelor unui alt bărbat, ca dovadă a victoriei, era atât de frecventă în antichitate în cât este descrisă în Biblie. (...) Prizonierii nu erau singurii care pierdeau organele. Aceeaşi pierderea o sufereau şi fii lor. Băieţii cei mai puternici şi mai chipeşi erau castraţi pentru a fi folosiţi ca un eunuci inofensivi în palatele regale şi ca scribi dezinteresaţi în administraţia publică. 

Egiptenii violatori erau castraţi 

În urmă cu 6.000 de ani, egiptenii au pedepsit infracţiunile sexuale prin castrare.

„Un bărbat găsit vinovat de viol ajungea la extirparea integrală a organelor sale genitale, în vreme ce o femeie vinovată de adulter îşi pierdea nasul. Pedepsirea prin castrare nu era folosită doar pentru violatori. (...) În China antică, un bărbat ce-şi ucidea tatăl devenea involuntar un eunuc, astfel, pierderea vieţii unui bărbat era asociată pierderii bărbăţiei altuia“,

se mai menţionează în „Cartea Sfârşiturilor“.  

Castrarea pentru vindecarea de boli 

„Cea mai abuzivă formă de castrare testiculară s-a produs în numele medicinei, ca tratament pentru afecţiuni, precum hernia, epilepsia sau tulburările psihice. Ea a debutat în Grecia şi Roma antică, în urma observaţiei eronate că eunucii păreau să nu sufere vreodată de hernie, iar practica s-a perpetuat până în secolul al XIX-lea. (...) În Franţa, unde aceste abuzuri au atins formele cele mai grave, anumite oraşe aveau femei care se ocupau de castrare, echivalentul paramedical al moaşei, care, pentru a prevenit apariţia unor boli, extirpau testiculele băieţilor imediat ce acestea coborau în scrot“, mai menţionează Charles Panati.