Ce este moartea? Decesul unei persoane, perceput diferit de popoarele lumii

Subiectul morţii a fost în toate timpurile considerat unul înfricoşător. Au existat diferite definiţii cu privire la moarte, dar, de fiecare dată, au fost modificate, în funcţie de descoperirile vremii.

În perioada antică se stabilea moartea unei persoane cu o oglindă ţinută sub nările acesteia sau prin picurarea în ochi de suc de citrice. „Aburirea sau tresărirea însemna viaţă. Mai târziu, medicii căutau pulsul şi ascultau inima, deoarece moartea însemna încetarea activităţii inimii şi a plămânilor. Mai recent, definiţia morţii a fost extisnă pentru a include şi o lipsă de răspuns a activităţii cerebrale. (...) Mulţi doctori considerau că momentul morţii, o concepţie tradiţional occidentală, ar putea să nu existe. Ei sunt de părere că nu există un moment magic în care suma forţelor vitale ale unui corp cedează abrupt. Că moartea nu este un fenomen singular, delimitat şi momentan, la fel cum nu este nici viaţa“, consideră Charles Panati în volumul „Cartea Sfârşiturilor“. 

Moartea, un proces evolutiv

Alte popoare considerau moartea drept un proces evolutiv. „Moartea (la fel ca viaţa) începe să fie percepută ca un proces, un eveniment de durată. Spiritul sau personalitatea ar putea să nu dispară doar pentru că inima şi plămânii s-au oprit temporar, pentru că indicatorul activităţii cerebrale este pentru scurtă vreme zero“, arată Charles Panati. 

Un trib malaysian ţinea mortul în casă timp de 20 de ani

Conform anumitor tradiţii specifice unor popoare, persoanele despre care se credeau că au murit nu erau îngropate imediat. Un trib malaysian ţinea persoana decedată în casă timp de 20 de ani, perioadă în care i se oferea mâncare şi băutură.

„Multe popoare, în special culturile primitive, respectă o perioadă de aşteptare între moarte şi îngropare. Intervalul, variind între câteva zile şi cea mai lungă durată încă practicată - 20 de ani, în cazul unui trib malaysian - reprezintă credinţa că moartea nu este intantanee şi că, mai degrabă, procesul morţii implică o trecere treptată din societatea vizibilă a viilor în cea invizibilă a morţilor, iar cel decedat are nevoie să fie asistat, încurajat şi ghidat în această călătorie. În perioada scursă până la înhumare, cadavrul, păstrat adesea acasă, este tratat ca şi cum ar fi în viaţă: i se oferă zilnic de mâncat şi de băut, este înconjurat de membrii familiei şi i se face conversaţie. Aceasta era uzanţa în cadrul tribului Dayak din Borneo, până când influenţa occidentală i-a convins, din motive de igienă, să păstreze cadavrele într-o casă special construită, până în momentul înhumării“, se mai menţionează în „Cartea Sfârşiturilor“. 

Moartea cerebrală

Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că moartea se instalează atunci când nu mai există activitate cerebrală. „Ideea unei persoane aflate în moarte cerebrală, această încercare modernă de a fixa sfârşitul absolut al vieţii, a fost postulată în mod oficial de un grup de medici de la Harvard, în anul 1968. Potrivit criteriilor acestora, o persoană trebuie să prezinte o encefalogramă lipsită de inflexiuni vreme de 24 de ore. Apoi, după o perioadă, respectivul trebuie reverificat; dacă diagrama nu prezintă încreţiturile specifice vieţii, atunci persoana este declarată decedată“, mai scrie Charles Panati. 

Sondă de monitorizare a activităţii electrice din centrul creierului

Puţin mai târziu, alţi oameni de ştiinţă au ajuns la concluzia că dispozitivul prin care se constata lipsa oricărei activităţi cerebrale nu era aşa de sigur, aşa că oameni despre care se credea că erau morţi au fost readuşi la viaţă. 
 

„La începutul anilor 70, un neurolog din California a conceput un dispozitiv auditiv de o mie de ori mai sensibil decât electroencefalografia - o sondă ce monitoriza activitatea electrică din centrul creierului, nu de la suprafaţă, ca în cazul EEG-ului. În cadrul unui test, 26 de persoane declarate decedate prin standardul EEG-ului lipsit de inflexiuni au fost reconsiderate vii prin folosirea criteriului auditiv. Câţiva dintre aceştia au fost resuscitaţi, fără a suferi leziuni cerebrale. (...) Cu cât tehnologia de detectare a prezenţei vieţii şi de resuscitare devine mai sofisticată, cu atât limita dintre un fir slab de viaţă şi o moarte certă devine mai neclară“, mai scrie Charles Panati.