Falusul în opera lui Brâncuşi. Cum a văzut-o genialul sculptor pe frigida prinţesă Marie Bonaparte şi cum a apărut „Sula lui Tătărăscu”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Tema falusului în unele lucrări brâncuşiene este falsă, susţin mai mulţi cercetători ai operei marelui sculptor român. Brâncuşi a fost un sculptor care a a fost adeptul stilizării materiei, în încercarea de a-i cuprinde esenţa şi forma eternă.

Unele dintre lucrări realizate de Brâncuşi au fost asemănate, în mod eronat, cu forma falusului. Este vorba, în special, de „Prinţesa X“ şi chiar de ”Coloana fără de Sfârşit“. Brâncuşologii susţin, însă, că tema falusului este una falsă în opera marelui sculptor român, care niciodată nu a căutat să reproducă o formă, ci mereu a căutat să stilizeze şi să abstractizeze materia. 

Lucrarea „Prinţesa X“, inspirată de prinţesa Marie Bonaparte

Lucrarea „Prinţesa X“ este inspirată de prinţesa Marie Bonaparte, care a trăit o poveste de iubire cu marele sculptor român. Aceasta suferea de fridigitate şi toată viaţa a avut nevoie de asigurări cu privire la fizicul ei şi la puterea de seducţie. Şi-a făcut mai multe operaţii estetice la nas şi la sâni. Din acest motiv, Brâncuşi ar fi realizat lucrarea de artă pentru a exprima obsesia pentru penis a prinţesei Marie Bonaparte, care i-a pozat lui Brâncuşi pentru această operă. Prinţesa Marie Bonaparte a fost fiica prinţului Roland Bonaparte şi a Mariei Félix Blanc, iar bunicul patern a fost Pierre Napoleon Bonaparte, nepotul lui Napoleon I. Bunicul matern a fost François Blanc, un important om de afaceri în Monte Carlo. Marie s-a căsătorit, în anul 1907, cu Prinţul George al Greciei şi Danemarcei, al doilea fiu al regelui George I al Greciei.
 

„Prinţesa X“, retrasă de la două expoziţii

Sorana Georgescu Gorjan, o cunoscută cercetătoare a operei şi vieţii lui Brâncuşi, preciza că primele începuturi ale lucrării „Domnişoara X“ sunt în anul 1909: „În 1909 Brâncuşi a cioplit în marmură un frumos portret, Femeie privindu-se în oglindă, a cărui imagine se mai păstrează doar în fotografii de arhivă. Dintr-un articol publicat de Roger Devigne, aflăm că sculptorul i-a arătat fotografia unui bust frumos, precizând că, pornind de la acea eboşă, a lucrat timp de cinci ani, a simplificat şi a făcut ca materia să exprime inexprimabilul. (...) Rezultatul simplificării şi stilizării a fost oferit în iulie 1916 pentru expoziţia “L’Art moderne en France”, organizată de André Salmon, dar nu a putut fi expus pentru că formele lucrării sugerau un falus. (...) După eşecul de la Salon d’Antin a mai urmat unul. Brâncuşi a trimis o altă versiune în bronz a lucrării – Sculpture - la cel de-al XXXI-lea Salon organizat de “Société des Artistes Indépendants” la Grand Palais din Paris între 28 ianuarie şi 29 februarie 1920. Lucrarea, identificată de Matisse sau de Picasso – nu se ştie bine de care din ei – drept cea respinsă la Salon d’Antin, stârneşte exclamaţia «Voilà le phallus!» (n.r. - «Iată falusul»). Organizatorii expoziţiei, speriaţi de un eventual scandal, fac ca lucrarea să fie retrasă de poliţie înainte de vernisaj, pentru a nu şoca autorităţile“. 

Printesa x

Brâncuşi este indignat de măsura care a fost luată şi refuză să-şi mai expună, o perioadă, lucrările la Paris. Într-un interviu din revista L’ère nouvelle, publicat în ianuarie 1920, artistul îi explică lui Roger Devigne: 

„Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii, eternul feminin al lui Goethe redus la esenţă (…) Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? (…) Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele din urmă, am depăşit materia[28]. De fapt e chiar păcat să strici frumuseţea unei materii sfredelind mici găuri pentru ochi, (sculptând) părul, urechile. Şi materia mea e atât de frumoasă prin liniile acestea sinuoase, strălucind ca aurul curat şi care rezumă într-un singur arhetip toate efigiile feminine de pe pământ.

Susţinut de artişti 

Intelectuali luminaţi ai timpului au venit în spijinul artistului român de geniu. 70 de personalităţi din domeniile artei semnează apelul „Pour l’indépendance de l’art”, care este publicat în presa vremii. 

„Regăsim aici numele artiştilor fovi – Dufy, Derain, nu însă şi Matisse –, cubişti – Picasso, Braque, Léger, Gris, Lipschitz, Laurens, Gleizes, Metzinger, Lhote, Archipenko – , dadaişti – Picabia, Ribemont-Dessaignes, dar şi al compozitorilor Satie, Auric, al scriitorilor Cocteau, Roché. Prietenii români ca V. G. Paleolog cu soţia sau doctorul Marbé sunt prezenţi şi ei. Este semnată şi o Madame Curie, care este probabil Miliţa Petraşcu, din perioada când era căsătorită Curie. (În Brâncuşi inedit există numeroase scrisori semnate Miliţa Curie). Artistul este profund mâhnit. Îi va scrie lui Blaise Cendrars în martie 1920 că se simte ca «unul care a fost lovit mortal în întuneric»”, mai arată Sorana Georgescu Gorjan. 

Drum deschis în SUA

După primul eşec înregistrat în vara anului 1916, Brâncuşi trimite peste ocean lucrarea din marmură, dar şi una din  bronz. În Statele Unite ale Americii, lucrările nu au întâmpinat niciun fel de problemă. 

„În septembrie 1916 Brâncuşi îi expediază lui Marius de Zayas pentru nou înfiinţata “Modern Gallery” din New York exemplarul din marmură refuzat la Paris, precum şi o versiune în bronz. Le intitulează “Portrait de Madame P.D.K.” şi recomandă să nu fie expuse împreună. Marmura va figura în expoziţia personală “Brâncuşi” de la respectiva galerie, deschisă între 23 octombrie şi 11 noiembrie 1916 şi va fi achiziţionată în martie 1917 de John Quinn cu 1000 dolari. Colecţionarul o va împrumuta pentru expoziţia “Contemporary French Art” de la “Sculptors’Gallery” din New York (24 martie – 10 aprilie 1922) sub numele de “Head of Mlle. Bonaparte” (1914). După decesul lui Quinn, va figura la expoziţia “Brâncuşi” de la Galeria Brummer (17 noiembrie – 15 decembrie 1926) ca “Portrait” (1916). În prezent se află la “Sheldon Memorial Art Gallery, la Universitatea din Nebraska, ca Princess X. Versiunea în bronz – intitulată Portrait of Princess Bonaparte – , achiziţionată de Walter Arensberg, a figurat la prima expoziţie organizată între 10 aprilie şi 6 mai 1917 la New York de către “Society of Independent Artists”. În 1926 va apărea la Galeria Brummer ca “Portrait”, în 1949 la Chicago ca The Princess. Se află în prezent la Muzeul de Artă din Philadelphia, ca Princess X, notează Sorana Georgescu Gorjan.

„O proiecţie a falusului în cugetul eliberat de pulsiuni senzuale“

În schimb, Matei Stîrcea-Crăciun, doctor în antropologie şi istorie, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, susţinea într-o comunicare prezentată în cadrul lucrărilor Conferinţei Naţionale de Antropologie Urbană, că lucrarea lui Brâncuşi este, în acelaşi timp, şi un bust de femeie, dar şi un falus:

„Prinţesa X, bustul ce poartă acest nume, este, deopotrivă, bust de femeie şi falus. Dar Brâncuşi nu minte când afirmă contrariul, bunăoară în declaraţiile consemnate de prieteni, legate de scandalul de la Salonul independenţilor – fiindcă lucrarea închipuie doar o proiecţie a falusului în cugetul eliberat de pulsiuni senzuale. E un pariu înalt pe care artistul îl propune privitorului, acelaşi cu fiecare dintre creaţiile sale. Este vorba, pentru artist, de a repera perspectiva generică a fiecărei teme. De a defini anume locusul unic din care spiritul poate cuprinde întreg spectacolul lumii. (...) Este vorba, pentru el, de a zugrăvi viaţa izbăvită de convenţii vetuste. Şi deopotrivă de a izbăvi materia de accepţiuni denigrante. Ecuaţiei ce echivalează sexualitatea cu instinctualitatea debridată, cu alte cuvinte, dominarea spiritului de materie, Brâncuşi îi substituie o ecuaţie ce pune în lumină dimensiunea spirituală a sexualităţii. Materia „învinsă“ de sculptor în Prinţesa X se vrea a aboli un handicap al privirii – acela anume la care face trimitere, în legenda lui Oedip, episodul orbirii eroului, când i se deschid ochii spirituali şi devine capabil să vadă ceea ce depăşeşte orizontul de înţelegere al privirii. (...) Ceea ce zăreşte principesa, când priveşte în oglinda sufletului, îi revelă, ca o sacră epifanie, complementul sinelui ei de femeie. Puţin contează pentru artist incertitudinea privitorului, incapacitatea acestuia de a-şi lămuri dacă sculptura figurează chipul prinţesei sau mai curând portretul văzut de ea în oglindă. Ambele imagini se cer a fi simetric identice. Brâncuşi defineşte existenţa ca împletire de două impulsuri vitale surori. Ce s-ar mai putea adăuga dincolo de un atare enunţ? Personajul X, închipuie un Narcis feminin, la fel cum Rugăciune figura un Crist feminin. Artistul substituie unui enunţ negativ-punitiv (nu oglindă, ci icoană), un enunţ afirmativ-constructiv (nu oglindire a sinelui, ci simbioză cu ipostaza complementară sinelui).

„Sula lui Tătărăscu“

Coloana „fără de Sfârşit“ a fost ponegrită în fel şi chip de comunişti, care au denumit-o „sula lui Tătărăscu“, primul ministru în perioada în care a fost realizată opera de artă.

coloanainfinitului

Comanda şi finanţarea realizarii întregului Ansamblul monumental de la Târgu Jiu a aparţinut Ligii Femeilor Gorjene, organizaţie care era condusă de către Arethia Tătărăscu, soţia primului ministru.

„Coloana avea atunci o denumire pornografică, fiind denumita «sula lui Tătărăscu», şi nu i se dădea prea mare importanţă atunci. Opera nu prea era băgată în seamă şi chiar s-a discutat în Comitetul Executiv al oraşului să dea toate operele lui Brâncuşi unei firme americane pentru a face canalizarea în Târgu Jiu. Americanii erau interesaţi să cumpere opera lui Brâncusi, dar cei de la regiunea Oltenia s-au opus vânzării, a spus în urmă cu mai mulţi ani Tănasie Lolescu, cel care a tras cu tractorul, din ordinul comuniştilor, de Coloana lui Brâncuşi. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

  

Târgu-Jiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite