FOTO Povestea preotului care organizează slujbe de sfânta Maria în memoria Privighetorii Gorjului
0
A trecut prin război, a fost martor la atrocităţi de greu de închipuit, a participat la începuturi, dar şi la sfârşituri, a zidit credinţe, a povăţuit, a cunoscut îndeaproape un artist nepieritor. Sunt doare câteva dintre elementele care caracterizează viaţa preotului Nicolae Diaconescu, din satul Bălceşti, locul de baştină al celei supranumite Privighetoarea Gorjului.
Nicolae Diaconescu are vârsta de 91 de ani, dar dă dovadă de o vivacitate nebănuită, fiind, în continuare, una dintre feţele emblematice ale localităţii, nelipsit şi acum de la toate evenimentele importante din comunitate. Preotul Nicolae Diaconescu trăieşte exact în locul în care s-a născut, în casa părintească, construită în jurul anului 1930, cu o arhitectură deosebită. S-a îndreptat către preoţie datorită bunicului, care se trăgea dintr-o familie de preoţi. „Tatăl meu a fost perceptor, iar mama casnică. Am fost şapte copii. Tatăl a murit la vârsta la vârsta de 80 de ani, bunicul a murit la 90 de ani. Bunicul se trăgea dintr-o familie preoţească şi îşi dorea foarte mult să urmez acest drum. Am fosrt la şcoala la Târgu Jiu, apoi am făcut seminarul la Târgu Jiu, după care am absolvit Facultatea de Teologie de la Cluj“, ne povesteşte Nicolae Diaconescu.
După ce a absolvit seminarul teologic, acasă îl aştepta ordinul de concentrare şi a plecat la Şcoala de Ofiţeri. Era în perioada în care trupele române se pregăteau să elibereze Ardealul. Nu a luptat în prima linie, dar a contribuit la salvarea multor vieţi omeneşti. A trecut prin multe momente tensionate, dar totul s-a terminat cu bine. „Am participat mai mult la acţiuni de salvare. Căutăm răniţii şi morţii. Pe răniţi îi duceam pentru a li se acorda primul ajutor. Unii ţipau să-i luăm şi pe ei, pentru că nu puteam să-i transportăm pe toţi. Unii nu aveau o mână, alţii erau fără picior”, îşi aminteşte părintele Diaconescu.
Martor la masacrarea românilor din Ip şi Trăznea
Părintele Nicolae Diaconescu a fost martorul unuia dintre cele mai cutremurătoare episoade din istoria ţării noastre: masacrarea românilor armata horthystă, sprijinită de o bună parte a etnicilor maghiari localnici, imediat după Dictatul de la Viena, prin care România pierdea Ardealul. În doar 11 zile, aproximativ 1.000 de români au fost ucişi de ungurii. Cele mai multe crime au fost comise în satele Ip şi Trăznea, unde aproape 250 de români au fost ucişi, indiferent că au fost copii, bătrâni sau femei. Doar o singură fetiţă a supravieţuit acestui masacru. Românii au vrut să se răzbune, dar nu au fost lăsaţi de ruşi. „Ungurii au făcut crime extraordinare, după dictatul de la Viena. În Ip şi Trăsnea au omorât pe toţi românii. Doar o copilă a supravieţuit. Când părinţii ei au fost împuşcaţi, aceştia au căzut peste ea. Ea a fugit la rudele ei din satul vecin. Românii au vrut să se răzbune pe unguri. A fost o adunare la Trăsnea, dar ruşii nu i-au lăsat. Atunci, episcopul Popovici de la Oradea a spus o rugăciune în versuri, iar pe scena pe care mă aflam şi eu pentru a face serviciul religios a luat această fată şi, în mod simbolic, i-a făcut nişte aripioare pentru a o asemui unui înger. Fata a citit rugăciunea, iar cei prezenţi, în loc să se răzbune, au izbucnit în plâns. A fost un dezastru atunci. Ungurii nu au ţinut cont de nimic, nici de copii“, ne povesteşte Nicolae Diaconescu.
Enoriaşii din Sanmiclăuş au plâns la plecarea preotului Dianconescu
După terminarea războiului, Nicolae Diaconescu s-a întors acasă. Imediat după ce a primit haina preoţească a activat chiar în Ardeal.
Fata a citit rugăciunea, iar cei prezenţi, în loc să se răzbune, au izbucnit în plâns
A fost primit cu răceală de către credincioşi, dar, până la urmă, a ajuns să fie iubit de aceştia. Biserica era plină la slujbele sale. Când a trebuit să plece, cei mai mulţi dintre enoriaşi au plâns, iar părintele nu şi-a putut stăpâni lacrimile. „Am fost repartizat în comuna Sanmiclăuş, din Satul Mare. Preotul dintr-sat vecin, care se ocupa şi de biserică, a vorbit cu vecinii să nu mă primeacă, asttel că mi-au închis uşa, m-au suduit. Am vrut să plec, dar protopul de atunci, pe care îl chema Ciorbea, mi-a spus să nu plec. Şi eu am greşit pentru că am mers să mă instalez singur, crezând că la biserică vin 10-12 credincioşi aşa cum era la noi. Acolo, biserica era făcută în stil romano-catolic şi era mai tot timpul plină. Ei au trecut prin mai multe necazuri faţă de noi şi de asta sunt mai credincioşu. Copiii mei s-au năcut acolo. Eu corespondez mult unii dintre credincioşii de Sanmiclăuş sau copiii lor. Ne felicităm în mod frevent de sărbători. Am plecat plângând şi au rămas plângând. Oamenii de acolo sunt foarte credincioşi pentru că au trecut prin multe necazuri. Au venit să mă viziteze, iar eu am fost acolo în urmă cu şase ani. Am activat acolo timp de zece ani”, spune Nicolae Diaconescu.
Preot timp de aproape o jumătate de secol în satul natal
După ce a plecat din Ardeal, Nicolae Diaconescu s-a întors acasă, unde a activat ca preot timp de o jumătate de secol. Locuieşte în casa părintească, clădită după proiectul unui arhitect italian, pe care doreşte să o lase moştenire fiului său: „Casa în care locuiesc a fost făcut pe timpul părinţilor mei. Nu am modificat stilul casei. Ţin foarte mult la casa şi o voi lăsa moştenire fiului meu“.
A activat ca preot paroh în comuna sa timp de aproape o jumătate de secol. A făcut în această perioadă multe lucruri remarcabile. A reconstruit o biserică din lemn, care se afla în pericol de a se nărui. Dar, cel mai important, este şi acum în conştiinţa oamenilor, care vin şi acum să-i ceară sfaturi. „Din 1958 am activat în biserica din satul meu şi până în 2000 când am ieşit la pensie. Şi acum merg la toate evenimentele importante. Sunt mândru de faptul că am putu să restaurez biserica din lemn din satul Bălceşti. Biserica a fost construită într-un loc mai sus faţă de cum este acum. A fost mutată în actualul loc în anul 1790, după ce s-a organizat în alt fel vatra satului. Când am venit eu aici, nu se mai putea slujea aici, pentru că se ruinase, astfel că am luat decizia să o restaurez“, ne spune părintele.
„Viaţa de la ţară este ceva sfânt"
Părintele are o vitalitate şi o luciditate admirabile, cu toate că are o vârstă destul de înaintată. Este nelipsit de la evenimentele comunităţi. Secretul vitalităţii sale îl reprezintă cumpătarea şi viaţa sănătoasă pe care dus-o. „Am fost un om cumpătat şi nu am abuzat de nimic. Am avut şi eu slăbiciunile mele, dar nu am sărit calul. Am făcut totul cu moderaţie. Nu pot să spun că am fost uşă de biserică, dar încercat să fiu cumpătat în toate. Îmi place să am activitate şi asta e foarte important. În plus, viaţa de la ţară este ceva sfânt. Mai vin şi acum oamenii la mine să-mi ceară un sfat“.
Satul, pentru dânsa, era un fel de icoană
Părintele Nicolae Diaconescu a avut o relaţie specială cu una dintre cele mai mari artiste din România, Maria Lătăreţu. A cunoscut-o atunci când era copil, iar „Privighetoarea Gorjului“ începuse să se facă remarcată prin vocea sa deosebită. Între cei doi s-a legat o prietenie care a durat toată viaţa. Nicolae Diaconescu a apreciat-o pe Maria Lătăreţu, pentru că niciodată nu a uitat de locul de baştină şi mereu venea cu plăcere în satul său. Întotdeauna când venea în Bălceşti îl vizita şi pe preotul comunei. Nu de puţine ori a rămas peste noaptea în casa părintelui Nicolae Diaconescu şi îşi depăna amitirile despre copilărie, dar îşi uşura şi sufletul. „Am cunoscut-o de mic copil, pentru că ea era foarte populară şi cânta foarte frumos. Încă de copilă începuse să devină competiţie. S-a afirmat din copilărie pentru că avea o voce deosebită. Ea era prietenă cu o soră de-a mea. După ce a plecat din sat şi mai venea în vizită, stătea ori la sora mea, ori la o altă prietenă. Dacă era cazul să o apuce seară, stăteam mult de vorbă. Îţi amintea multe lucruri din trecut, cum se distra cu sora mea şi celelalte fete din sat. A crescut într-o familie cu 16 copii şi foarte săracă. Ea se ataşa de oamenii cu o educaţie bună. A primit o educaţie aleasă de la mama Nicoliţei Ciobanu, soţia învăţătorului, care stătea în spatele casei ei. A avut grijă de ea aţa cum a avut grijă de educaţia fiicei ei. Venea la biserică şi aprindea o lumânare la mormintele părinţilor. I-a părut că nu am avut cămin cultural, ca să poată cânta în satul natal. Nu a fost o fiinţă care să se ţină măreaţă. Nu a uitat niciodată de satul din care a plecat. Satul, pentru dânsa, era un fel de icoană“, povesteşte preotul Nicolae Diaconescu.
Măria Lătăreţu i-a oferit preotului veştminte religioase
Ca semn de preţuire, Maria Lătăreţu i-a făcut cadou părintelui Nicolae Diaconescu un rând de veşminte preoţeşti.
Este pomenită la toate slujbele mele şi la zilele de Sfânta Marie îi fac o slujbă deosebită
Preotul a invitat-o pe marea artistă la o nuntă din sat, iar toţi au fost uimiţi s-o vadă în carne şi oase pe renumita cântăreaţă. Nicolae Diaconescu îi poartă un respect deosebit şi o pomeneşte mereu la evenimentele religioase, iar de Sfânta Maria susţine o slujba specială. „Mi-a adus un rând de veştminte, pentru că a văzut, atunci când a fost la o cununie, că aveam nişte veştminte degradate. A avut dorinţa să mă vadă îmbrăcat în ele. Am rugat-o să rămână la nuntă şi a rămas. A cântat la nuntă şi a fost o mare supriză pentru toată lumea, pentru că era o mare vedetă. Am suit-o pe masă ca să fie văzută de toată lumea. După două luni a murit. Este pomenită la toate slujbele mele şi la zilele de Sfânta Marie îi fac o slujbă deosebită".
Părintele Nicolae Diaconescu a fost iniţiatorul construirii casei memoriale a Măriei Lătăreţu, care nu este pe locul celei în care s-a născut Privighetoarea Gorjului.
Se încarcă comentariile...
