Pasiunea fatală a scriitorului Alexandru Odobescu pentru o profesoară: „A fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele“

Alexandru Odobescu a trăit o povestea intensă de iubire la anii bătrâneţii

Academicianul Alexandru Odobescu, autorul nuvelelor istorice „Mihnea Vodă cel Rău" şi „Doamna Chiajna" şi al epistolei „Pseudo-cynegeticos" („Fals tratat de vânătoare") a trăit după împlinirea vârstei de 60 de ani o intensă povestea de dragoste, care i-a fost fatală.

Scriitorul o cunoaşte în anul 1891 pe profesoara de geografie Hortensia Racoviţă. Ele era căsătorit cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, fiica naturală a Ruxandrei Băleanu şi a contelui rus Pavel Kiseleff, general rus şi fost guvernator al Principatelor Unite.

Hortensia era liberă, după ce fusese căsătorită de două ori. Prima dată cu dramaturgul Alexandru Davila, fiul doctorului Carol Davila, dar căsătoria se terminase cu un divorţ, după care s-a căsătorit cu Dumitru Racoviţă, secretarul personal al lui Titu Maiorescu, care a murit după nici doi ani de la căsătorie şi a lăsat-o văduvă. 

„O afecţiune foarte puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată”

Alexandru Odobescu se îndrăgosteşte nebuneşte de profesoara de geografie, în ciuda  diferenţei de vârstă dintre cei doi, de peste 30 de ani, şi a faptului că sciitorul a vea o fiică de 26 de ani. În anul 1892, relaţia dintre cei doi devine de notorietate, petrecând împreună mult timp. „Sunt antrenat cu forţa cea mai irezistibilă, cea mai suveran dominantă, într-o afecţiune foarte puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată”, spunea Alexandru Odobescu. 

Solicitare neobişnuită

Firesc, apare problema divorţului de Alexandra şi a căsătoriei cu Hortensia, dar profesoara de geografie refuză propunerea de a se căsători din nou. Disperat, Alexandru Odobescu îi solicită chiar soţiei sale să intervină pentru a o convinge pe Hortensia să se căsătorească, lucru care se întâmplă. Nici mama profesoarei de geografie nu agrează căsătoria. 

Sfârşitul lui Alexandru Odobescu

Academicianul trăieşte o dramă şi, până la urmă, cade în depresie. Morfina devine „prietenul“ de nădejde, mai ales că suferea de gută, iar crizele erau tot mai frecvente. Gândul sinuciderii în încolţeşte în minte, mai ales că nu mai are acceptat de Hortensia.

Înainte de a-şi pune capăt zilelor, îi adresează prietenului său Anghel Demetriescu o epistolă: „Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”.

În data de 8 noiembrie 1895, Alexandru Odobescu ia o supradoză de morfină şi moare două zile mai târziu. „Trist sfirşit pentru un om fălos, bărbat chipeş, educat, bogat, cu multe talente. A ratat prin dezlînare şi uşurinţă. Poate pentru că era prea dotat, superdăruit de la natură. A putut face orice pină la un moment dat în lumea românească. A cedat la final, cum chiar el a scris in scrisoare de adio, în faţa „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor”, scria Ion Luca Caragiale.