Povestea Anei Simonis, fata de pension ajunsă prima doamna a Munteniei. Cum a ajuns să se căsătorească cu şeful oştirilor otomane

Povestea Anei Simonis este desprinsă din istoriile cu prinţi şi zâne. O fată dintr-o familie obişnuită din Ardeal a ajuns să fie prima doamnă a Munteniei.

Ana Simonis s–a născut în satul Homorod, fiind ultima din cei şapte copii ai unei familii obişnuite. Gheorghe, unul dintre fraţi, se remarcă prin talentul muzical. Îşi perfecţionează studiile la Viena, după care devine profesor de pian în Bucureşti. Ajunge profesor la Institutul de fete „Manolotti” şi este ivitat de domnitorul Gheorghe Bibescu s-o înveţe pe soţia sa câteva melodii. Gheorghe reuşeşte să obţină o bursă pentru sora sa, Ana, la Institutul de fete „Manolotti. Aceasta manifesta reale aptitudini muzicale şi, în plus, cunoştea cinci limbi străine.

„Evenimente deosebite se abat asupra Bucureştiului. Pompierii căpitanului Zăgănescu sunt înfrânţi de o armată turcă la 13 septembrie, după ce aceştia au opus o rezistenţă ieşită din comun. Victorioase, trupele turceşti se regrupează şi în sunetul Tubulhanalei – muzica militară – în pas cadenţat intră în oraş, în frunte cu un falnic cal alb, cu mâna stângă sprijinită pe mânerul săbiei, Omer Efendi–Paşa. Are 42 de ani şi este unul din cei mai cunoscuţi generali turci. Puţini ştiau că de origine el nu era turc. Se născuse la 24 noiembrie 1806, la Plaski, districtul Ogulin din Dalmaţia, din părinţi croaţi şi de religie greco–catolică, care i–au pus numele Mihail. Tatăl său, Lathos, era locotenent de administraţie într–un obscur regiment de grăniceri. Mihail urmează şcoala de ofiţeri, apoi face studii de matematică şi pe cele ale şcolii de poduri şi şosele. Este rând pe rând ofiţer şi subinspector de poduri şi şosele, contabil la un negustor turc. La 26 de ani, devine educatorul fiului guver-natorului Husein–Paşa din Vidin. Cu recomandarea acestuia, funcţionează ca profesor de caligrafie la Şcoala Militară din Constantinopol. Prin intermediul unui prieten, Kazrev–Paşa, Omer ajunge în anturajul Sultanului Mahmud al III–lea, care îl numeşte perceptor al prinţului moştenitor, Adul Medjid. Prietenia cu acesta îi va deschide mari şi viitoare perspective. Din 1834 trecuse la islamism, Mihail Lattos devenind Omer Efendi. Se căsătoreşte, i se naşte o fetiţă, dar la naştere soţia îi moare. Dacă are ghinion în familie, în schimb deasupra carierei sale strălucea o stea mare. În 1839, este avansat colonel, chiar de noul sultan Abdul Medjid, prietenul său. Este trimis într–o campanie în Siria, unde Omer–Paşa îl învinge pe nesupusul său Ibrahim–Paşa, fapt care îi aduce gradul de general. Trei ani mai târziu, în calitate de guvernator al Libanului, înecă în sânge o răscoală a maroniţilor, iar peste alţi trei ani, pe kurzii din Kurdistan. Acum, reuşise să liniştească şi evenimentele din Ţara Românească. E gânditor şi abătut când, în faţa Institutului „Ma-nolotti”, o elevă care alerga să vadă alaiul se împiedică şi scoase un ţipăt. Speriat, calul cabra, gata să–l răstoarne pe Omer–Paşa. Garda face cerc în jurul lui, de teama unui atentat. Profesoarele şi elevele privesc cu spaimă scena. Şi de jos se ridică Ana Simionis care, calmă, aranjându–şi rochia, privi nevinovată la încruntatul paşă şi duse un deget la gură. Omer–Paşa se lumină la faţă şi zâmbi, îi reţinu şi gestul, dar şi ochii mari, albaştri, umbroşi“, prezintă istoricul Eugen Şendrea în lucrarea „Iubiri vestite“.

Întâlnirea de la concert şi căsătoria

Noul comandant al armatei de ocupaţie s-a acomodat repede cu viaţa din Bucureşti. Era invitat la spectacolele festive şi concertele de muzică cultă organizate la Bucureşti. Boierul Polizu i-a cerut lui Gheorghe Simionis să susţină un recital de pian. Concertul a avut loc în incinta Palatului Domnesc. Printre cei prezenţi se afla şi Ana, care a stat ascunsă în spatele unei draperii pentru că fratele său nu a putut să-i obţină o invitaţie. La finalul spectacolului, Omer o descoperă pe Ana. Fratele îi explică de ce se afla acolo, iar comandantul i-a oferit braţul aşezând–o în jilţul din dreapta sa. „Terminându–se concertul, Omer, curtenitor, o conduse pe Ana până la trăsură, unde, înconjurată de ofiţeri cu săbiile scoase pentru onor, o conduseră acasă. Fireşte, întreg Bucureştiul numai despre acest fapt vorbea. Doar la câteva zile, Omer o invită pa Ana Simionis la reşedinţa sa, unde doar ei doi serviră dejunul. Ana, spre încântarea lui, cântă la pian. Impresia lăsată de fată asupra temutului bărbat era deosebită. Gheorghe Simionis fu chemat la Omer, care îi destăinui faptul că doreşte să se căsătorească cu sora lui. Gheorghe îi spuse că este de acord, dar trebuie acceptul familiei, având în vedere că are doar 17 ani. Curând de la această discuţie, în Homorod îşi făcu apariţia un convoi cum nu se mai văzuse pe acele locuri. O trăsură aurită trasă de două perechi de cai albi, înconjurată de călăreţi mauri, soldaţi turci şi ofiţeri cu fireturi strălucitoare se opri în faţa casei familiei Simionis. Din ea coborâră Gheorghe Simionis şi sora sa, Ana. Lăzi cu daruri scumpe oferite de Omer au fost împărţite fraţilor şi părinţilor ei. În urma discuţiilor, părinţii fură de acord cu această căsătorie, singura condiţie fiind ca Gheorghe să se afle mereu în apropierea surorii sale“, se arată în cartea „Iubiri vestite“. 

Nuntă fastuoasă

Pentru a se căsători, Omer a cerut încuviinţarea sultanului, care şi-a dat acceptul, iar Ana a fost ridicată la rangul de prinţesă. Nunta se anunţa cu mare fast. De la Paris au fost comandate mătăsuri şi toalete fine. Anunţul căsătoriei a fost făcut în sala Teatrului Naţional, unde au fost invitaţi consulii ţărilor străine, înalţii ofiţeri ai trupelor turceşti şi ruseşti, marii boieri.

„Veni şi ziua căsătoriei, 2 decembrie 1848. Douăzeci şi una de salve de tun anunţau cea mai faimoasă căsătorie a secolului XIX. Palatul Domnesc era pregătit pentru marea festivitate. Mulţimea se îngrămădea cât mai în faţă, soldaţii turci abia reuşind să–i ţină cu curmezişul suliţelor şi a puştilor. Se auzi o comandă scurtă. Armata turcă se alinie şi prezentă armele pentru onor. Procesiunea se puse apoi în mişcare, întâi trecu o coloană de cavalerie turcă, comandată de contele polonez, care devenise Iskender–Bei, apoi carosa Anei, împodobită cu mătăsuri şi trasă de opt cai focoşi cu harnaşamente aurite, escortată pe ambele laturi de ofiţeri în mare ţinută. Urma o companie de başibuzuci, pe cai de rasă în lungi valtrapuri colorate, cu ciucuri şi franjuri, iar în încheiere o altă formaţie de călăreţi, care purtau suliţe ascuţite având în vârf steguleţe  verzi, roşii şi galbene. Într–o impecabilă uniformă albastră, Kerim–Paşa, comandantul parăzii, pe calul său negru ca pana corbului, galopa de–a lungul coloanei. Ajunşi la palat, Omar coborî treptele şi–şi întâmpină mireasa. Trena rochiei era purtată de două eleve ale Institutului „Manolotti” şi de fiicele boierului Slătineanu. În sala tronului se aflau trimişi străini, ofiţeri ruşi şi turci, bo-ieri de toate rangurile, dar şi părinţii şi fraţii Anei. Amândoi semnară actul de cununie. Printre călăuze, şi una prin care prinţul renunţa definitiv la harem! Urmară omagiile şi darurile. Sultanul i–a trimis un coş mare cu flori. Totul era executat din aurul cel mai fin, iar florile păreau aproape naturale, fiind realizate din pietre scumpe. La sfârşitul ceremoniei, Omer–Paşa împreună cu tânăra sa soţie, devenită prinţesa Zubeide–Hanum, dar şi colonel în regimentul turc, au salutat defilarea trupelor turceşti, dar şi ruseşti, conduse de generalul Luders“, prezintă istoricul Eugen Şendrea. 

O viaţă împlinită la Constantinopol

Un an şi trei luni au mai rămas în Bucureşti, după care au plecat la Constantinopol. „Înainte de a părăsi ţara, cei doi şi–au luat rămas bun de la trimişii ţărilor străine, membrii administraţiei, boierii munteni. Ea reuşeşte să tragă o fugă de trei zile la Homorod, unde şi–a mai văzut o dată părinţii. Prezenţa Anei Zubide–Hanum la Constantinopol a fost un adevărat triumf. Deşi atât de tânără, a dat dovadă de multă diplomaţie, secondându–şi cu bine soţul. Mai mult, sultanul i-a permis să locuiască chiar în palatul său, iar fratele ei, Gheorghe, a fost ridicat la gradul de maior, devenind şi el Gheorghiadis–Bei şi numit profesor de pian al Sultanei Valide. Bucuriile se ţinură lanţ. Maiorul Gheorghiadis–Bei se căsători cu nemţoaica Tereza Merchen, fostă educatoare a prinţului sârb, Obrenovici. Bucuria fu şi mai mare când Ana Zubide–Hanum născu o fetiţă, Emineh, prilej ca întregul oraş să participe la eveniment“, se menţionează în volumul „Iubiri vestite“.

Nenorocirea

După şapte luni de la naşterea fetiţei, Omer fu trimis într–o expediţie militară în Bosnia şi Herţegovina. Alături de el se afla şi Ana, iar fetiţa a rămas acasă sub îngrijirea doicii. Ana ar fi visat, într-o noapte, că Emineh murise, dar soţul ei o liişti. „Din nefericire, visul se dovedi adevărat. Emineh zăcea moartă într–una din camerele palatului. Căzuse din landou din greşeala doicii, uşiţa fiind lăsată neînchisă. Se pare că de această vină n–a fost străină cumnata lor, invidioasă pe Ana. rupul micuţei a fost adus la Sarajevo, mormântul ei existând şi astăzi.Această pierdere va marca începutul răcirii relaţiilor dintre cei doi soţi“, arată istoricul. Timp de doi ani, aceştia nu vor mai fi văzuţi la nicio manifestare mondenă.

Finalul poveştii de iubire cu Omer–Paşa

Fratele Anei, Gheorghiadis–Bei, devine un personaj important la curtea Sultanului, după ce a reuşit să încheie o alianţă cu Napoleon al III-lea. „Mai târziu, Omer–Paşa se va distinge în asediul Sevastopolului, primind de la Napoleon al III–lea „Legiunea de onoare”. De aici, generalul pleacă în Arabia, conducând cu succes o companie militară. Primeşte drept răsplată nume-roase cadouri, printre care şi două tinere circasine de o rară frumuseţe şi de neam regesc. Omer, fie că a fost îndrumat să procedeze aşa, fie că a făcut–o fără să–şi dea seama, le insta-lează chiar lângă apartamentele Anei. Fireşte, Ana nu putea admite aşa ceva, cerându–i soţului să le îndepărteze de acolo. Omer însă şovăie, îi spune că nu poate renunţa la ele, fiind un dar personal al sultanului...“, se arată în volumul „Iubiri vestite“. Relaţiile dintre cei doi soţi devin tot mai reci, iar Ana decide să pună punct căsniciei. Pleacă în Franţa, motivând că are nevoie de o schimbare, dar luase hotărârea să nu se mai întoarcă. 

„Între timp, îi sosi o altă veste tristă: fratele ei, Gheorghe, se despărţi de Tereza şi plecă în ţară, stabilindu–se la Craiova. Omer simţise de multă vreme că ceva nu e în regulă. Bănuia multe, dar nu se aştepta la o despărţire. Tocmai de ce i–a fost frică n–a scăpat. Primi o scrisoare de la Ana, rece, distantă, în care i se spunea că totul între ei s–a sfârşit. Omer însă o iubeşte. Nu poate trăi fără ea. Profită că este numit cetăţean de onoare la Frankfurt pe Main şi se opreşte la Paris. Zadarnic. Ana nu se lăsă înduplecată, cu toate promisiunile făcute de prinţ. Mai târziu, nici trimişii speciali ai sultanului n–au reuşit să apropie căile între cei doi. Ana stă trei luni la Paris, apoi îşi face bagajele şi pleacă în America. Stă puţin timp aici şi se reîntoarce în Europa“, prezintă istoricul Eugen Şendrea. În timp ce se afla la bordul vasului l-a cunoscut pe baronul de Braunecker. Cele câteva săptămâni petrecute pe vapor i-a apropiat pe cei doi, iar Ana l-a uitat pe Omer.  Ajunşi în Europa, cei doi nu se mai despărţiră şi se vor căsători la puţin timp. Vor avea nu mai puţin de şase copii.

Omer nu s-a împăcat cu ideea şi a implorat-o pe Ana să se întoarcă la el, chiar şi cu copiii pe care îi avea. Omer i-a cerut Sultanului să renunţe la cariera militară, dar acesta l-a numit comandantul suprem al tuturor trupelor din Imperiul Otoman.

În 1871, Omer moarte subit la vârsta de 65 de ani. În schimb, Ana trăieşte până la vârsta de 82 de ani. A murit la Paris în anul 1914, la vârsta de 82 de ani.