Secretul „Luceafărului de la Lainici“, călugărul care a făcut minuni şi după moarte. A fost duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica

Cel mai important şi longeviv stareţ al Mânăstirii Lainici din toate timpurile a fost Protosinghelul Irodion Ionescu. Acesta s‑a născut în 1821, la Bucureşti, iar la botez a primit numele de Ioan. Stareţul a avut şi o viaţă de sfinţenie, fiind înzestrat cu harul vindecării.

A intrat în monahism la mănăstirea Cernica, la vârsta de 25 de ani, unde a primit schima monahală. Dosarul 335 din 1872, aflat la Arhivele Naţionale, filiala Târgu Jiu, Fond Protoieria judeţului Gorj îl descrie pe cuviosul Irodion ca  un bărbat cu faţa plăcută, părul castaniu, gura potrivită şi ochii verzi. „ (...) Tânărul Ioan Ionescu, auzind de faima Cernicăi, şi mai ales a stareţilor săi, este atras de acest loc ca de un veritabil magnet şi, frecventând Mânăstirea Cernica, îl cunoaşte pe marele stareţ Calinic. Nu după multă vreme, robit de dorirea de Dumnezeu, pe la vârsta de 20 ani, îşi ia iertare de la părinţii săi pentru tot ce le‑a greşit şi le cere binecuvântarea de a se retrage pentru totdeauna la Mânăstirea Cernica, sub oblăduirea stareţului Calinic. Rămas la Sfânta Mânăstire Cernica, sub îndrumarea stareţului Calinic, tânărul Ioan Ionescu este supus la toate ispitele, trece prin toate ascultările şi le rabdă pe fiecare cu multă bărbăţie. 

Ba chiar doreşte şi mai multe ascultări, solicitandu‑i stareţului nevoinţă peste nevoinţă.Dormea doar câte trei‑patru ore pe noapte, era prezent la cele mai grele ascultări, după care, restul timpului şi‑l petrecea în rugăciune şi metanii. Nelipsit de la toate slujbele, participa la ele cu adevărată râvnă, socotindu‑le tot atât de necesare sufletului său precum aerul pentru respirat. Fiind o adevărată şcoală isihastă aici în mânăstire, tânărul Ioan deprinde rugăciunea lui Iisus de la stareţul său Calinic şi de la bătrânii din mânăstire. Urcă duhovniceşte, treaptă cu treaptă, în chip foarte vizibil, uimindu‑i pe cei din mânăstire cu virtuţile sale. Toţi îl iubeau şi‑l apreciau, tuturor le era supus şi cu multă dragoste şi smerenie făcea orice ascultare“, arată stareţul Mănăstirii Lainici, Ioachim Pârvulescu, într-un interviu pentru theologhia.wordpress.com.

Numit stareţ al Mănăstirii Lainici de Sfântul Calinic de la Cernica 

Sfântul Calinic de la Cernica l-a remarcat pe Irodion, iar în anul 1850, când a ajuns episcop de Râmnic, l‑a şi luat pe tânărul Irodion în eparhia sa, iar în anul 1851 l-a trimis la schitul Lainici. Doi ani mai târziu, tot sfântul Calinic l‑a hirotonit diacon şi preot, iar la 15 iunie 1854, să dea următoarea carte de numire:

„Dat‑am smerenia noastră această carte cuviosului Ieromonah Irodion, pe care după chibzuirea ce am făcut, l‑am orânduit stareţu părinţilor şi fra­ţi­lor de la schitul Lainici, din judeţul Gorjiu, precum şi chivernisitor acestei şi celorlalte chiverniseli ale acelui schit, în locul cuviosului Ieromonah Chiril, cel ce şi‑a dat demisia…“.

Şi-a dat demisia din cauza imixtiunilor în viaţa monahală

Irodion Ionescu nu a acceptat compromisurile şi nicio influenţşă exterioară în viaţa monahală de la Mînăstitea Lainici. Din aceste considerente, şi-a dat demisia. „O dată ajuns egumen, Cuviosul Irodion, cu multă responsabilitate şi râvnă duhovnicească a trecut la nevoinţe şi mai mari. Socotea că monahul, cu cât are răspunderi mai mari înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu atât mai mare trebuie să îi fie şi nevoinţa. Cu cât se nevoia mai mult, cu atât Dumnezeu îl înţelepţea şi îl lumina, însă şi nelipsitele ispite erau pe măsură. Nu a fost cruţat de răutatea unor fraţi care i‑au provocat multă amărăciune, făcandu‑l să‑şi dea demisia din stăreţie. Era aceasta şi consecinţa faptului că în prima jumătate a secolului al XIX‑lea ctitorii mireni ai Schitului Lainici căutau, prin orice mijloace, să‑şi impună voinţa lor în treburile bisericeşti ale schitului.

S‑au dovedit deosebit de dăunătoare aceste imixtiuni ale laicilor în viaţa monahală. Fiind un om de rugăciune, trăitor isihast, protosinghelul Irodion a considerat că e mai înţelept lucru să renunţe la egumenie decât să se producă dezbinare. Este dincolo de orice îndoială că episcopul Calinic îl adusese în Lainici în vederea revigorării duhovniceşti a schitului situat într‑o deplină sihăstrie pe Valea Jiului, dar în care se strecurau inerente ispite. Însă toate aceste încercări îl maturizau şi‑l întăreau“, arată protosinghelul Ioachim Pârvulescu.

Cuviosului Irodion a devenit duhovnicul Sfântului Calinic

Irodion Ionescu a devenit cea mai apropiată persoană a Sfântului Calinic, care a decis, în ciuda diferenţei de vârstă, să-l facă duhovnicul său. 

„Lucrul cel mai evident al curăţiei şi sfinţeniei sale, Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului, se hotărăşte a‑i încredinţa gândurile şi trările sale, alegandu‑l drept duhovnic pe cuviosul Irodion, cu toate că acesta era mult mai tânăr şi îi fusese ucenic, ba chiar el îl formase la Mânăstirea Cernica. Avva devine ucenicul, iar ucenicul avvă! Lumina Cuviosului Irodion se făcea din ce în ce mai vizibilă. Nu se putea ascunde sub obroc, pentru că lumina mai puternic şi‑i copleşea pe toţi. Foarte des, Sfântul Calinic venea de la Vâlcea în Lainici pentru a se mărturisi şi a cere sfat, pentru că doar Cuviosul Irodion îl odihnea. Un mare dar s‑a revărsat peste acest loc şi peste acest om. O dată cu scurgerea timpului, era tot mai limpede acest lucru. Mulţi oameni cu probleme veneau aici şi îşi găseau liniştea, vestea minunilor sale răspandindu‑se foarte repede şi foarte departe“, menţionează actualul stareţ al Mănăstirii Lainici.

Şi-a dat demisia de cinci ori

În cinci rânduri a condus Irodion Ionescu Mănăstirea Lainici. Pentru meritele sale a fost numit „Luceafărul de la Lainici. „Schitul Lainici, în timpul păstoririi sale, după unele documente istorice, avea cea mai numeroasă obşte din Oltenia, depăşind chiar şi renumitele mânăstiri Tismana şi Cozia. Or, acest lucru spune foarte mult despre înălţimea duhovnicească a stareţului Irodion“, arată Ioachim Pârvulescu.

Din 1854 şi până în 1900, Cuviosul Irodion şi‑a cerut eliberarea din funcţie de cinci ori episcopilor ce s‑au succedat în această perioadă la Râmnic. Cauza o reprezentau invidiile şi orgoliile unor monahi dornici de putere. „În prima jumătate a secolului al XIX‑lea, în Lainici, de foarte multe ori se amestecau în problemele schitului ctitorii ce donaseră pământuri şi alte daruri. Aceştia interveneau insistent pe lângă episcopi, influenţandu‑i să schimbe stareţii după bunul lor plac, cauzând astfel tulburări de foarte multe ori. Fireşte că nici Cuviosul Irodion nu a fost lipsit de aceste ispite, mai ales că el venise de la Cernica şi nu cunoscuse acolo implicarea laicului în monahism. Pe de altă parte, unii părinţi de aici nu erau formaţi în duhul isihast, aducandu‑i Cuviosului Irodion, de multe ori, durere şi amărăciune. El nu venise aici pentru putere, ranguri sau demnităţi, ci din ascultare. (...) În cei 40 de ani de stăreţie, Cuviosul Irodion a fost silit să demisioneze de cinci ori, dar tot atât de adevărat este şi faptul că, după scurt timp, episcopul îl repunea în funcţie. A fost o dureroasă şi permanentă suferinţă a stareţului acest lucru, dar Dumnezeu mai mult îl întărea în tainele vieţii duhovniceşti“, mai arată Ioachim Pârvulescu.

Era un patriot

„Luceafărul de Lainici“ era un patriot şi a trimis în Războiul de Independenţă din 1877, aproape toţi monahii pe care îi avea, în număr de 12, spre a fi selectaţi ca infirmieri. În 1889, episcopul Ghenadie al Râmnicului, după o vizită canonică în eparhie, i‑a încredinţat cuviosului Irodion spre ocârmuire şi schitul Locurele.

Alunga duhurile necurate

Cuviosul Irodion ajunsese după un timp la măsura Sfântului Calinic, să fie văzător cu duhul şi să alunge diavolii. „Avva Calinic îl numea „Luceafărul de la Lainici” pe bună dreptate, deoarece era un permanent călăuzitor şi îndrumător, aşa cum un far luminează şi călăuzeşte călătorii pe mare“, spune Ioachim Pârvulescu.

Cuviosul Irodion, găsit neputrezit la şapte ani după moarte

Părintele Irodion Ionescu a plecat la Domnul în anul 1900, iar şapte ani mai târziu ieromonahul Iulian Drăghicioiu, care a fost „tuns“ în călugărie chiar de către „Luceafărul de la Lainici“ l-a dezgropat şi l-a gîsit neputrezit, după care l‑a reînhumat, aşa cum este obiceiul în cazul prelaţilor

Şi după trecerea lui în veşnicie, cuviosul a mai săvârşit minuni alungând duhuri necurate. Mai ales după primul război mondial, mulţi au săpat după moaştele sale. Aflând de toate acestea,  părintele Visarion Toia l-ar fi dezgropat pentru a-l îngropa la o adâncime mult mai mare pentru a feri moaştele cuviosului de devalizare.