Crima de la Mitropolia Banatului a şocat societatea timişoreană din anii '90. ÎPS Nicolae Corneanu a avut paza îngerilor

Fostul mitropolit Nicolae Corneanu, la sediul Mitropoliei de pe strada C.D. Loga din Timişoara

Multe din ştirile anilor ‘90-‘2000, recitite astăzi, par hazli, în timp ce altele sunt triste. Aceste ştiri făceau însă parte din cotidianul acelor perioade.

Jurnalistul timişorean Dragoş Boţa, fondatorul site-ului Pressalert.ro, şi-a lansat prima carte, intitulată „Presă non stop”. Volumul prezintă articole adunate de jurnalist în cei 25 de ani de activitate în presa timişoreană. Sunt textele puse în ordine cronologică, publicate în Curierul Naţional, Renaşterea bănăţeană, Adevărul, Gândul, Cronica de sud-vest şi Pressalert.ro. “Este o carte care a crescut odată cu mine. Nu este nimic coafat sau reinterpretat. Sunt textele puse în ordine cronologică”, a scris Dragoş Boţa în “Cuvântul înainte” al cărţii. Cartea oferă imaginea unei Românii aflate în tranziţie.

Multe din ştirile din anii ‘90-‘2000, recitite astăzi par hazlii, altele sunt triste. Însă ele făceau parte cândva din cotidianul acelor perioade. 

Ne vom opri la o întâmplare care a avut loc în septembrie 1995. Este vorba de o crimă care a avut loc tocmai la Mitropolia Banatului din Timişoara, relatată în ziarul Renaşterea bănăţeană. 

“Autorul asasinatului de la Mitropolie, Stănescu Bogdan, de 25 de ani, a fost adus, ieri, în faţa ziariştilor timişoreni, care au încercat să afle de la criminal motivaţia acestui gest abominabil. Ucigaşul a declarat: «M-am culcat în parc şi când m-am trezit, noaptea, m-am gândit să mă duc să fur ceva dintr-o casă. Mergând pe stradă, am văzut o casă mare cu etaj şi am zis că acolo găsesc bani. Am sărit gardul, am intrat şi m-am gândit să mă duc să mă uit la ferestrele alea, care aveau gratii groase. Am nimerit unde erau nişte gratii mai subţiri, pe care le-am rupt. Am rupt şi plasa care era la fereastră şi am intrat în bucătărie. Am dat de nişte roşii, de pâine, slănină şi de nişte lapte pus la închegat. Am mâncat şi pe urmă am luat ubn cuţit. M-am gândit că, dacă mă prinde cineva, decât să mă omoare, mai bine îl omor eu.

Am căutat prin frigider, peste tot, dar n-am mai dat de nimic. Am urcat la etajul unu, unde era un bătrân (n.r. - fostul mitropolit Nicolae Corneanu, decedat în 28 septembrie 2014) care dormea. M-am speriat de el şi mi-am zis că o fi cine ştie cine. L-am văzut cu barbă, bătrân, şi mi-am zis că n-are rost să-i fac vreo treabă. Am căutat prin camera lui, dar am văzut că nu se scoală. Am găsit două ceasuri, un medalion, pe care le-am băgat în buzunar. Am căutat şi bani, dar peste tot erau numai cărţi. Când am deschis cealaltă cameră, de la ălălalt etaj, era femeia aia care dormea. S-a sculat brusc şi a zis «Cinei-i?», iar eu i-am spus «Eu sunt».

Aveam cuţitul, pe care-l luasem din bucătărie şi ea a început să zbiere. I-am pus mână la gură să nu se audă. I-am pus şi perna la gură, ca să o astup, să tacă. Am văzut că nu se poate şi atunci i-am dat cu cuţitul în spate. După ce a picat în pat, i-am pus perina pe faţă. În cameră era şi un prosop, cu care m-am şters pe mâna stângă, unde m-am tăiat când am lovit-o. La urmă, am mers la babă şi am văzut-o că era moartă. Nu m-am dus cu planul să o omor, dar dacă s-a întâmplat aşa…

După ce am găsit şi bani, vreo 25.000 lei, am coborât ca să plec, pentru că se făcuse aproape zi afară. Am pitulat ceasul în nişte ierburi. Mai bine îl găsea cineva. Când m-au dus poliţiştii la casa aia mare, una din măicuţe m-a întrebat de ce am omorât-o pe femeia aia. I-am zis: «Asta e, ce să-ţi fac eu?».  N-am avut nicio teamă că ştie cineva de omor. Tot dracul ăla e, dacă stau mai mult sau mai puţin în puşcărie. Nu se iartă. Eu o fac, eu o trag». Aceasta este declaraţia cinică a ucigaşului care şi-a recunoscut vina şi pentru care viaţa unui om nu înseamnă mai mult decât viaţa unei muşte. 
 

Cei doi subofiţeri care l-au reţinut pe ucigaş, sergenţii-major Saşa Popin şi Claudiu Vrătneanu, au fost propuşi pentru a fi avansaţi la excepţional, pentru modul exemplar în care au acţionat. 

Dar, dincolo de toate acestea, nu putem să nu reţinem întrebarea: când va fi supus totuşi, acest individ unui control psihologic? Pentru că un ins care povesteşte despre crima săvârşită cu propria mână şi, în tot acest timp, zâmbeşte ca la o glumă bună, numai normal nu poate fi”.