FOTO Afacerea defortificării Timişoarei. Cum s-a înavuţit primăria acum un secol din vânzarea a 19 milioane de cărămizi
0
Zidurile Cetăţii Timişoara au început să fie demolate în anul 1892. Din vechea centură de fortificaţii Vauban au mai rămas două bastioane şi câteva fragmente de ziduri.
La încheierea lucrărilor, odată cu relocarea canalului Bega în afara cetăţii, centura de fortificaţii avea o grosime medie de circa 585 metri şi cuprindea nouă bastioane: Bastionul Francisc, Bastionul Theresia, Bastionul Iosif, Bastionul Hamilton, Bastionul Castelului, Bastionul Mercy, Bastionul Eugeniu, Bastionul Elisabetei, Bastionul Carol. De asemenea, existau trei porţi de acces în cetate, dispuse la un interval de câte trei bastioane: Poarta Transilvaniei, Poarta Petrovaradinului şi Poarta Vienei.
Autorităţile oraşului au decis eliberarea Timişoarei de corsetul de cărămidă şi piatră pentru ca oraşul să se poată dezvolta. A trecut moda „oraşelor bastion”, iar Timişoara începea să se extindă.
„În data de 5 noiembrie 1872, primarul oraşului, Ferenc Steiner, pe baza hotărârii ultimei şedinţe extraordinare a magistratului, a întreprins o călătorie la Budapesta şi la Viena. În timpul acestei călătorii, a obţinut o audienţă atât la Majestatea Sa, cât şi la mareşalul baron Franz Kuhn von Kuhnfeld, ministrul comun de război, ocazie cu care a expus punctul de vedere al magistratului oraşului Timişoara, în ceea ce priveşte problema defortificării. Aceste eforturi nu au rămas fără ecou, astfel încât prin hotărârea împăratului s-a aprobat cererea magistratului timişorean şi s-a dispus dărâmarea zidurilor cetăţii Timişoarei”, scrie Ciprian Glăvan, în „Defortificarea Cetăţii Timişoara”.
Comandamentul militar regional şi autorităţile civile urmau să se pună de acord asupra modalităţilor de dărâmare şi a detaliilor legate de această problemă. O piedică majoră în calea traficului între cetate şi suburbii o constituiau cele trei porţi, care aveau o singură trecere îngustă pentru vehicule şi o alta şi mai îngustă pentru pietoni, acestea fiind închise în timpul nopţii.
Demolarea a început cu cele trei porţi
Drumurile care duceau înspre-dinspre aveau un traseu întortocheat, care trecea şi peste câteva poduri şubrede de lemn. Un prim pas pentru îndepărtarea acestui impediment l-a constituit deschiderea a două treceri noi pe lângă poarta Petrovaradinului şi cea a Transilvaniei, pentru a permite trecerea tramvaiului cu cai. Ulterior, s-a deschis un nou pasaj pentru vehicule, realizându-se astfel două fluxuri de sens unic pe lângă cel rezervat tramvaiului.
„Iniţial aceste străpungeri ale zidurilor s-au efectuat cu păstrarea porţilor, dar în urma tratativelor dintre primarul oraşului şi comandantul corpului de armată şi cu acceptul ministerului de război comun s-a luat decizia de a se dărâma cele trei porţi ale cetăţii. Această decizie a fost salutată de cetăţeni, iar în semn de mulţumire autorităţile oraşului i-au acordat baronului Johann Waldstätten, comandantul corpului de armată local, titlul de cetăţean de onoare al oraşului”, mai scrie Glăvan.
Decizia de înlăturare a porţilor a fost pusă în aplicare într-un timp scurt, astfel că în timpul vizitei împăratului la Timişoara în septembrie 1891, cu ocazia expoziţiei regionale din Ungaria de sud, acestea erau deja dărâmate.
Planul Armatei
Şi Armata avea un plan propriu, datând din 1875, de dărâmare a cetăţii construite în secolul al XVIII-lea, care nu mai corespundea exigenţelor militare ale timpului. Acesta prevedea înlocuirea vechii cetăţi cu una construită după „sistemul prusian nou”, care punea în aplicare experienţele câştigate în războiul Crimeei şi în cel franco-german.
„Conform aceluiaşi plan, gara principală urma să fie amplasată în incinta cetăţii pe locul actualei catedrale ortodoxe, iar pe teritoriul cartierului Elisabetin, pe celălalt mal al Begăi, era prevăzut un fort detaşat având rolul unui cap de pod. Eventualele proiecte de sistematizare ar fi urmat să fie întocmite în aşa fel încât să ofere tunurilor cetăţii un câmp de tragere fără impedimente”, scrie Ciprian Glăvan.
Defortificarea a rămas un punct prioritar pe agenda de zi a administraţiei oraşului, pentru a permite o dezvoltare liberă a acestuia. Acest punct de vedere a fost susţinut de primar cu ocazia vizitei efectuate în 1891 la Budapesta. Cu această ocazie a fost înaintat primului ministru memoriul oraşului, menţionându-se că acesta se bucură de acceptul generalului comandant al corpului de armată din Timişoara.
Memoriul şi noul plan de dezvoltare al oraşului s-au bucurat de simpatia primului ministru şi al miniştrilor din cabinetul său. Aceste demersuri, întreprinse de primarul Carol Telbisz şi de administraţia oraşului, au avut ca rezultat decizia împăratului din data de 23 aprilie 1892, prin care era ridicat caracterul de fortificaţie a Timişoarei. Acest pas decisiv pentru dezvoltarea modernă a oraşului a dat undă verde acţiunilor concrete de defortificare.
Au fost recuperate aproape 26.000.000 de cărămizi
Pentru defortificarea oraşului s-a făcut pe baza expertizei efectuate de inginerul regal Aladár Kovács-Sebestény, în colaborare cu arhitectul budapestan Ybl Lajos.
„Lucrările de demolare şi nivelare a bastioanelor şi terenurilor dezafectate au început încă din 1898, oferind o oportunitate de muncă lucrătorilor de terasament stabiliţi în oraş. La lucrările de defortificare, care presupuneau demolarea zidurilor, lucrări de terasamente, de curăţire şi stivuire a materialelor rezultate şi transporturi de tot felul au luat parte atât muncitori locali, cât şi muncitori sosiţi din alte regiuni. Aceştia din urmă veneau de obicei împreună cu familiile lor, stabilindu-se în Timişoara în vederea acestor lucrări şi a unor viitoare lucrări de construcţii, printre ei numărându-se şi aşa-numiţii cubicaşi, lucrători de terasament, care fuseseră folosiţi la îndiguirea Tisei. Odată cu ridicarea interdicţiei de construcţie în zona din jurul cetăţii şi apoi pe măsură ce zona acoperită de fortificaţii era redată circuitului public, activitatea constructivă din oraş a fost puternic impulsionată. Acest lucru era mai puţin vizibil în cetate unde demolarea masivă a fortificaţiilor a început abia după semnarea contractului în 1905”, mai aflăm din „Defortificarea Cetăţii Timişoara”.
Între cetate şi cartierul Fabric, respectiv Iosefin au început să apară grupuri de case şi străzi noi. În urma demolării au fost recuperate aproape 26.000.000 cărămizi întregi, din care 19.000.000 au fost vândute cu 20 – 24 de coroane/1.000 de bucăţi, iar restul au fost folosite pentru construcţiile proprii sau donate pentru clădirile cu caracter administrativ, socio-cultural sau umanitar. Deşi aceste cărămizi erau bune pentru construcţii, din motive de ordin sanitar, autorită-ţile au dispus folosirea lor doar pentru fundaţiile clădirilor. Cărămizile sparte au fost folosite la infrastructura şi construirea de drumuri.
Citiţi şi:
FOTO O bucată din zidul cetăţii Timişoarei străjuieşte astăzi Parcul Botanic
FOTO-EPISODUL 1. Nostalgii timişorene. Amintiri despre oraşul de altădată: „Cel din urmă bastion”
Se încarcă comentariile...
