FOTO Povestea capelei ridicate în semn de mulţumire că Timişoara a scăpat de ciumă. Comuniştii atei au băgat buldozerele în ea

Capela Rozalia FOTO Wikipedia.org

Capela Sf.Rozalia a fost ridicată de Administraţia Banatului Timişean, în anul 1740, în semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru că a scăpat oraşul de ciumă.

La începutul anilor ’60, în apropierea parcului care astăzi poartă numele „Carmen Sylva”, vizavi de fosta Clinică de Ortopedie din zona Elisabetin (la capătul dinspre bulevardul Mihai Viteazul), înghesuită lângă noile blocuri, se afla încă o mică biserică. Capela Sfintei Rozalia a fost ridicată de comunitate între anii 1739-1740, ca mulţumire lui Dumnezeu pentru că a scăpat oraşul de ciumă. 

Sfânta Rozalia era una dintre ocrotitoarele cereşti ai populaţiei împotriva teribilei ciume, ce făcea adesea, încă din evul mediu, ravagii prin oraşe şi sate.

La Timişoara, cea mai mare epidemie de ciumă a fost cea din 1738-1739. Boala a fost adusă în cetate de trupele ce se întorceau de pe front, în timpul războiului cu turcii. Primele victime au fost soldaţii din Regimentul de Infanterie nr.26. 

„Administraţia Banatului Timişean a format o Comisie de Sănătate care a luat o serie de măsuri petru stăvilirea şi combaterea epidemiei. Liturghiile s-au ţinut în această perioadă în aer liber, iar călugării, mai ales călugării mizerocordieni, s-au implicat eroic în îngrijirea bolnavilor şi a muribunzilor fapt ce a dus în scurt timp la îmbolnăvirea şi moartea a patru din cei şase mizerocordieni din mănăstirea timişoreană. 
 

La fel, iezuiţii au avut la rândul lor victime şi bolnavi între membri ordinului lor, ceea ce a făcut ca ei să predea temporar păstorirea credincioşilor parohiei din Cetate către călugării franciscani bosneci”, scrie Claudiu Călin, arhivar la Episcopia Romano-Catolică din Timişoara, în volumul „Timişoara - Biserici şi temple”. 

Capela Rozalia înainte de demolare

Spaţiul în care s-a aflat Capela Rozalia
 

Promisiune solemnă după încetarea epidemiei

Epidemia a durat, în oraş, din februarie 1738 şi până la 2 martie 1939, dată la care a fost înmormântată ultima victimă. 

Doar între februarie-august 1738, în Timişoara au murit 497 de persoane şi doar 63 s-au vindecat. Abia la 15 mai 1739 au fost lăsaţi să meargă la casele lor şi ultimii locuitori ce erau ţinuţi în carantină. În mediul rural, epidemia de ciumă a mai făcut ravagii până în 1740.

După un război cu otomanii şi o epidemie de ciumă, nici pământul nu s-a putut lucra şi nici recolta nu s-a putut aduna, astfel că în perioada următoare a urmat şi o perioadă acută de foamete şi sărăcie. 

„În acest context, Administraţia Banatului Timişan a făcut la 29 mai 1739 o promisiune solemnă, ca în semn de mulţumire înaintea lui Dumnezeu pentru că a scăpat oraşul de ciumă, să ridice din mijloace proprii o capelă în cinstea Sfintei Rozalia (practic să o refacă pe cea veche, existentă dar deterirată). Aici urma să aibă loc, an de an, o procesiune în care să se ridice rugăciuni de mulţumire pentru încetarea molimei, dar şi în memoria victimelor acesteia”, precizează Claudiu Călin.

Capela Rozalia pe vremea în care nu era înconjurată de clădiri
 

Mutarea capelei câţiva metri

Capela a fost redicată în anii 1739-1940, ea fiind sfiinţită la 15 mai 1740. Datele la care se făceau anual procesiuni au fost 15 mai - ziua ridicării carantinei,16 august - ziua Sfântului Rocus, un alt ocrotitor împotriva ciumei, şi 4 septembrie - chiar ziua Sfintei Rozalia.

Despre edificiul capelei se ştiu puţine lucruri. Ea era situată încă din anul 1727 în Maierele Vechi, în dreptul porţii Belgradului. În timpul revoluţiei din 1849, capela a fost distrusă, fiind reconstruită în 1850. 

Iniţial, capela se afla izolată în afara cetăţii, nefiind înconjurată de alte construcţii. 

După Revoluţie, strada Mugurilor a devenit strada Sf. Rozalia
 

„Capela a mai suferit o restaurare în 1950. Imaginile de la începutul secolului XX şi până în epoca comunist-atee, când a fost demolată, prezintă o capelă mică, cu un turn simplu, deschis, ce adăpostea un singur clopot. Drumul şi clădirile ridicate aici au determinat mutarea capelei (n.r. în 1926) câţiva metri mai departe de locul iniţial”, explică Claudiu Călin. 

Autorităţile comuniste au considerat-o inutilă

În perioada interbelică, în 29 iunie 1930, această capelă a fost pusă la dispoziţia comunităţii greco-catolice din Elisabetin şi Iosefin. Capela Rozalia a fost folosită de aceştia pentru oficierea slujbelor religioase, sub conducerea preotului Ladislau Teglaşiu. Toate bune până în 1948, când Biserica greco-catolică a fost interzisă în România. 

„După desfiinţarea abuzivă a acestei confesiuni şi unirea ei forţată cu Biserica Ortodoxă Română, se pare că şi capela, cândva romano-catolică, a Sfintei Rozalia a intrat în componenţa cultului ortodox”, mai susţine Claudiu Călin. 

Aici a fost cândva Capela Rozalia
 

Prin anul 1965, fără să ţină cont de importanţa spirituală şi istorică a capelei Rozalia, autorităţile comuniste au decis dărâmarea ei.

„Odată cu demolarea, ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, a dispus redarea obiectelor de cult recuperate din capelă, prorietarului de drept, Biserica Romano-Catolică”, a adăugat arhivarul de la Episcopia Romano-Catolică.

Pe strada Capela Rozalia
 

Două plăci de marmură la intrarea în capelă

La intrarea în bisericuţă, existau două plăci de marmură cu inscripţii în limba latină, tradusă de Nicolae Ilieşiu, în Timişoara – Monografie istorică”, apărută în 1943. 

Pe peretele din dreapta scria: „Senatul şi poporul oraşului Timişoara, mulţumesc lui Dumnezeu cu sărbătorească (solemnă) blândeţe, că s-a îndurat peste măsură şi a stins molima, pentru că patronul Banatului sfântul Ion Nepomuc, prin rugăciunile sale a ajutat patria să scape de groaznica întâmplare. Oraşul a zidit această capelă, deschisă printr-o serbare publică şi a dedicat-o cu justă gratitudine patronului. Primar Peter Solderer. Senatorii Petrus Mayer, Mathias Cortry, Francisccus Siccura, Iosephus Leibnitzer, Georgius Wagner şi Ioannes Baptista Greitter”.  
 

Inscripţia de pe partea stângă: „Sub Excelenţa Sa reverendisimul Domn Adalbert Lib.baron de Falkensteun, consilier intim al M.Sale şi Episcop de Cenad, ca pie amintire, locuitorii oraşului au făcut solemna făgăduinţă de mulţumire având în vedere că şi-a îndeplinit lăudabil slujba sa pastorală şi n-a părăsit nicicând turma sa în primejdie. Este de aceea cu drept de a se aduce aminte de el în rugăciuni pioase Dumnezeule, tu care prin păcate vei fi supărat, dar prin pocăinţă împăcat, priveşte cu bunăvoinţă rugăciunile poporului tău care te imploră, ascultă pe robii tăi şi apără-i de nepastă, liberează şi această ţară Banat de orice boală contagioasă şi de primejdia duşmanilor”.