FOTO Trei săptămâni în Himalaya: ce pot face simplii turişti într-o excursie pe un munte impresionant
0
Himalaya înseamnă de cele mai multe ori expediţiile alpiniştilor profesionişti, care luptă să cucerească marile vârfuri. Puţini ştiu însă că cel mai înalt sistem montan de pe Pământ aşteaptă să fie descoperit, la pas, şi de simpli turişti.
Himalaya, cu ale sale vârfuri de peste 8.000 de metri înălţime ca Everest (8.848 de metri), K2 (8.611 de metri), Kangchenjunga (8.586 de metri), Makalu (8.462 de metri), Lhotse (8.516 de metri), Cho Oyu (8.201 de metri), Manaslu (8.156 de metri), Dhaulagiri (8.167 de metri), Nanga Parbat (8.125 de metri) şi Annapurna (8.091 de metri) este fără îndoială tărâmul alpiniştilor profesionişti. Himalaya înseamnă în primul rând lupta cu înălţimile. Dorinţa de a ajunge mereu mai sus, de a te lupta cu tine însuţi. Himalaya aşteaptă însă să fie descoperită şi de simpli turişti, alpinişti amatori sau pur şi simplu de cei îndrăgositiţi de călătorii şi frumuseţile peisajelor.
Timişorenii Sorin Fitu şi Alexandara Mazilu au revenit recent din Himalaya, după trei săptămâni de făcut tracking până în Tabăra de bază Everest de pe versantul nepalez.
Tracking înseamnă deplasarea pe o potecă pe care se poate merge efectiv doar cu picioarele, nu ai nevoie de mâini pentru a înainta, nu este atât de veriticală sau accidentată, nu presupune trecerea peste stânci, căţărara sau coborârea în rapel.
„Ceea ce pot face în Himalaya cei care nu sunt alpinişti profesionişti şi nu se duc acolo să cucerească vreun vârf de peste 8.000 de metri este tracking. Iar traseul pe care l-am făcut noi este considerat a fi cel mai frumos traseu de tracking din lume. În mod normal, traseul pe care l-am făcut noi durează până în două săptămâni, până în Tabăra de bază Everest de pe versantul sudic, care se întinde până la 5.300 de metri. E cea mai mare tabără alpină din lume şi se află pe morena unui gheţar aflat în perpetuă deplasare“, a declarat Sorin Fitu, care organizează, de câteva ori pe an, expediţii pentru doritorii de vacanţă-altfel.
Începutul expediţiei spre „Everest Base Camp“
Tabăra de bază Everest se află în imediata apropiere a graniţei Nepalului cu provincia autonomă Tibet, anexată de China în anii '60. Tabăra este locul de unde alpiniştii profesionişti îşi încep ascensiunea pe unul dintre vârfurile de peste 8.000 de metri, dar şi punctul terminus pentru excursioniştii.
Înmainte de plecarea la tracking pe Himalaya trebuie totuşi un minim de condiţie fizică. „Am pregătit expediţia cam o lună de zile, am făcut sport, cykling, înot, urcat de scări, la modul acesta“, a spus Alexandra Mazilu.
Cei doi tineri au plecat din Bucureşti, au zburat prin Dubai până în Kathmandu – capitala Nepalului, iar de acolo au zburat cu un avion mic la Lukla, care are al doilea cel mai periculos aeroport din lume.
„Aeroportul de la Lukla are o pistă scurtă care se termină direct în munte. E spectaculos şi zborul, pentru că planezi paralel cu lanţul muntos Himalaya. Urcă avionul până la 4.000 de metri, apoi coboară şi intră într-o vale, la 2.860 de metri. Este un aeroport cu toate facilităţile. Aşa că ziua începe direct de la aeroport, bei un ceai, îţi iei lucrurile şi începi expediţia. Paradoxal, expediţia începe cu o coborâre, pentru că trebuie să cobori cam 200 de metri“, a povestit Alexandra Mazilu.
Localnicii refuză să folosească roata
De la aeroporul din Lukla începe trackingul, urcarea pe poteci ce traversează satele nepaleze, spre „Everest Base Camp“. Nu se poate înainta cu nimic care are roată, nu sunt Jeepuri, nici motociclete, nici măcar biciclete.
„Pur şi simplu, a doua cea mai importantă invenţie a umanităţii, după foc, şi anume roata, nu se foloseşte pe Himalaya. Localnicii refuză în mod intenţionat să folosească roata. Evită să facă poteci, alei şi drumuri pe care să se poată rula cu bicicletele. Asta le-ar transforma stilul de viaţă într-un mod în care ei nu sunt de acord. S-a făcut acest experiment în Himalaya, pe o alte vale, rezultatul a fost că marea majoritate a turiştilor albi, odată ce există un drum de acces îl vor folosi. Iar asta înseamnă că sursa de venit pentru sate întregi pur şi simplu s-ar evapora peste noapte. Turiştii vor să ajungă cât mai repede, cât mai sus, cu un efort cât mai mic“, a afirmat Sorin Fitu.
Se doarme în "Tea House-uri"
Interacţiunea cu localnicii este permanentă în Drumul spre Tabăra de bază. Asta şi pentru că singurul lor venit este contactul cu turiştii şi alpiniştii, ei find porteri, cărăuşi, ghizi sau gazde.
„Nu se doarme în corturi. Se doarme indor. Cazarea se face în nişte case, care se numesc Tea House-uri. Sunt nişte case fie din piatră, fie din placaj. Au camere cu două paturi şi au sală de mese unde se mânăncă“, a adăugat Alexandra Mazilu. „E prea mult spus hoteluri. Hai să le spunem nişte grajduri un pic mai curate. Ce e important, în toate nopţile pentru cei care vin să facă tracking se doarme în astfel de Tea House-uri. Gradul de confort este clar superior celui din cort. Aşa că turiştii preferă să doarmă în aceste Tea House-uri“, a completat Sorin Fitu.
Alpiniştii susţin educaţia localnicilor
Traseul de trecking trece prin sate de altitudine. După jumătatea traseului sunt numai cătune, iar pe partea finală, în ultimele două nopţi, nu mai sunt aşezări permanente, pentru că este prea frig, lipseşte vegetaţia pentru a întreţine animalele.
„Satele arată foarte diferit de cele de la noi. Ca orice sat de munte, este desfăşurat pe lungimea unei văi, locurile plane sunt aproape inexistente, toate satele sunt cocoţate pe versanţi datorită temerii de inundaţii, care pot să vină regulat în sezonul ploios. Un alt pericol sunt ruperile de lacuri glaciare. E foarte interesant să vezi că satele sunt pline cu copii, că se investeşte în sistemul de educaţie, chiar dacă e o zonă atât de izolată. Parte din aceste şcoli sunt fondate sau susţinute cu fonduri generate de federaţiile internaţionale de alpinism sau de alpiniştii în nume propriu“, a povestit Sorin Fitu.
Prima şcoală de pe drumul spre Tabăra de Bază Everest a fost fondată de Edmund Hillary, primul om care a ajuns pe vârful muntelui Everest, ca membru al unei expediţii britanice de cucerire a vârfului, în 1953. „Încă există fundaţia şi o şcoală cu numele lui Edmund Hillary. De la an la an apare un cămin nou, o clasă nouă, fiecare purtând numele ţării care a făcut sponsorizarea“, adaugă Alexandra Mazilu.
Ce reprezintă salutul „Namaste“
Localnicii se salută cu tradiţionalul „namaste“ urmat de o uşoară plecăciune în semn de respect, cu palmele lipite una de cealaltă în dreptul pieptului.
„Salutul tradiţional «namaste» înseamnă şi bun venit şi la revedere, dar şi ceva ce poţi să spui la mijlocul unei discuţii, oricând. În traducere liberă, «namaste» ar însema că «sinele meu salută şi recunoaşte sinele tău»“, a afirmat Sorin.
În vocabularul alpiniştilor, cei care îi ajută să care bagajele sunt şerpaşii. Ei sunt porteri, cărăuşu, ghizi, ajutori de ghizi. Şerpa este însă şi denumirea unei populaţii de origine tibetană, refugiată în urmă cu mai multe secole, de peste munţii Himalaya, din Tibet.
Ritualurile zilnice ale expediţiei
Despre ritualul zilnic al expediţiei ne povesteşte Alexandra Mazulu. „Te trezeşti de dimineaţă, iei micul-dejun, fiecare comandă din meniul pe care îl are la dispoziţiei. Ai tradiţionalele spring rolls, veggie fried rice, fried potatoes sau dal baati, mâncarea lor tradiţională, care constă în orez, supă de linte, legmume tocate trase în tigaie, variaţii de lipie. Întreaga vale este preponderent budhistă, aşa că au alimentaţie vegetariană“.
Dacă în capitala Khatmandu o masă costă 2,5 dolari, acelaşi fel de mâncare creşte progresiv ca preţ în fiecare zi în care înaintezi în Himalaya. Şi asta pentru că întreaga cantitate de îngrediente se cară cu spatele.
Trackinul zilnic, plimbarea, durează cam toată ziua, cu o pauză de prânz. „Seara începe foarte devreme. Nu există curent electric în marea majoritate a locaţiilor de cazare. Te trezeşti foarte devreme, iar la ora 19.30 deja eşti în pat. Sigur că apare şi un efect de oboseală. Eu am slăbit 4,5 kilograme, având trei mese pe zi. Este şi un consum energetic destul de mare. Oricum nu prea ai ce face“, a explicat Sorin.
Dacă în primele nopţi, temperatura în camerele de cazare este pozitivă, de la 9 grade Celsius, pe măsură ce se avansează în altitudine, aceasta scade.
Acest ritual de a avansa în tracking ar putea fi catalogat ca fiind plictisitor, însă nu este deloc aşa.
“Nu degeaba este considerat cel mai frumos traseu de tracking din lume. În fiecare zi, ai posibilitatea să vezi o schimbare în peisaj. Tabăra de bază este în plin proces de transformare: se instalează corturi, cabine de duş, corturi comune, acolo nu mai sunt construcţii permanente. Există două raţiuni: Pentru a se asigura că întreaga comunitate locală are de lucru în fiecare an la montatul, demontatul şi transportatul în sus şi în jos. Ceea ce e un lucru ecologic. Apoi, tabăra de bază se află pe o morenă, ceea ce înseamnă că se află într-o deplasare permanentă. Chiar dacă se deplasează cu o viteză foarte mică, construcţiile cu fundaţie nu ar rezista“, a mai povestit Sorin Fitu.
Poţi să scurtezi drumul cu elicopterul medical
Se poate apela şi la un elictopter cu care se poate survola zona. Timişorenii povestesc însă că în fiecare zi veneau multe elictoptere de salvare, pentru a prelua persoane aflate în dificultate.
„Există zeci de zboruri zilnic cu elicoptere mici, care pot duce două persoane, unii oameni nu se simt bine la altitudine, nu reuşesc să se aclimatizeze şi aleg să se întoarcă cu elicopterul. Alţii îşi «planifică» o problemă care cipurile nu le permite să coboare şi aleg să scurteze întoarcerea folosind elicopterele de urgenţă. Contra unei sume care se situează undeva la 800 de dolari de persoană“, a afirmat Sorin Fitu.
Au văzut vârful Everest
În tabăra de bază nu se stă foarte mult. Sorin Fitu şi Alexandra Mazilu au stat doar câteva minute. Şi asta pentru că au ales să urmeze un traseu de urcare spre un vârf de 6.100 de metri, numit Lobuche East.
„Am urcat, de asemenea, şi pe vârf de 5.500 de metri, Kalapatar, înainte de răsărit, care îţi permite să vezi Everestul. Tabăra de bază este aflat cumva sub vârf. De acolo nu vezi vârful. Şi atunci am ales să urcăm pe Kalapatar“, a mai spus Alexandra. „Everestul se vede foarte bine şi de foarte apoape. Ai impresia că dacă întinzi mâna peste vale poţi să-l mângâi pe creştet“, a completat Sorin.
Totul se plăteşte: apa rece, apa caldă, inclusiv curentul pentru încărcarea telefoanelor
Există mai multe opţiuni de confort pe Himalaya. În raport cu acesta, tarifele sunt pe măsură. Unii turişti aleg să facă drumul din Kathmandu la Lukla parţial cu o maşină de teren, parţial pe jos. Timişorenii au zburat cu avionul, pentru a nu mai pierde timp.
„Plăteşti cam între 1.000 şi 2.000 de dolari. În funcţie de cerinţe. Curentul pentru încărcat telefoanele sau camerele foto se plătesc separat în fiecare locaţie. Internetul se cumpără pe cartelă, duşul cald se cumpără în fiecare locaţie, inclusiv apa potabilă se cumpără. Chiar şi hârtia igienică se cumpără, are un preţ care ajunge de la un dolar în zona aeroportului până la 4,5 dolari în zona dinainte de Base Camp. Obţinerea permiselor de tracking costă şi ele, la fel şi permisele de ascensiune. Orice vârf de peste 6.000 de metri, în Himalaya, este taxat de statul Nepal proporţional cu altitudinea“, a explicat Sorin Fitu.
Biletul de avion Bucureşti-Kathandu a costat doar 350 de euro de persoană, însă a fost o super-ofertă. De regulă această cursă, via Dubai, este de aproximativ 500 de euro.
Citiţi şi:
Vacanţă activă pe Damavand din Iran, pe Kilimanjaro în Africa, Aconcagua din America de Sud sau Himalaya
Kayaking pe Bega sălbatică, fascinanta aventură în amonte de Timişoara FOTO
A traversat Bosforul înot. Aventura verii pentru o IT-stă din Timişoara
Se încarcă comentariile...
