INTERVIU Attila Virányi, liderul celei mai cunoscute formaţii de expresie maghiară din România. „Lumea ne iubea indiferent de limba în care cântam“
0Metropol Group din Oradea este cea mai cunoscută formaţie de expresie maghiară din România. Formaţia va sărbători anul acesta în noiembrie 50 de ani de la primul concert. Attila Virányi (66 de ani), liderul grupului Metropol, care trăieşte de mulţi ani în Germania, a povestit pentru „Weekend Adevărul“ despre începuturile grupului, despre filajul Securităţii, despre despărţire şi emigrare.
Trupa Metropol face parte din panteonul rockului din România, fiind cea mai de succes formaţie de expresie maghiară din ţară. Apare în vestul ţării, la un liceu din Oradea, în noiembrie 1968. Membri fondatori au fost Tibor Vajda, Csaba Elekes, Attila Virányi, Tomori Pál şi Sergiu Cornea. Au dorit de la început să fie în ton cu trupele maghiare ale momentului: Iles, Metro, Hungaria şi Omega.
Metropol a devenit una din primele trupe de hard rock din România, care în perioada 1979-1986 au lansat patru albume şi au susţinut concerte cu săla plină. Deşi iniţial textele lor erau în limba maghiară, Virányi şi colegii săi au reuşit să se facă iubiţi şi de numeroşii fani români, pentru care au tradus textele pieselor grupului în limba română.
L-am întâlnit recent pe Attila Virányi la Timişoara. A venit să cânte cu Metropol la Zilele Maghiare Bănăţene. Aşa că nu am putut rata momentul şi l-am provocat la poveşti.
„Weekend Adevărul“: Cred că multă lume nici nu ştie că Metropol mai cântă şi astăzi, la 50 de ani de la primul concert al formaţiei.
Attila Virányi. Mai există oameni care se preocupă de istoria grupului. În fiecare an avem nişte acţiuni. Anul trecut am cântat la Oradea împreună cu celebra formaţie maghiară Omega, care a fost pentru prima dată în acest oraş. Am pus şi noi umărul la realizarea acestui concert, mai ales că în 1979, Metropol trebuia să cânte cu Omega, la un festival care a avut loc în Ungaria. Dar atunci nu am fost lăsaţi să cântăm. Instrumentele noastre au ajuns în Ungaria, dar noi am aşteptat să primim paşaportul. Am aşteptat degeaba. Nu am primit niciodată paşaportul ca să putem cânta pe undeva în afara ţării, deşi aveam oferte din Ungaria, Germania sau URSS.
Să ne întoarcem în timp cu 50 de ani. Cum a apărut Metropol?
Erau acele momente ale anului 1968, când foarte mulţi în România aveau speranţe că o să fie puţin mai democratic în ţară. A fost treaba aceea cu Praga, la care România nu a intervenit cu armata. Deja erau pe scenă nişte trupe, printre care şi Phoenix. Am avut senzaţia că o să putem cânta şi trăii liber. Era perioada de beat, literatura şi arta s-au schimbat foarte mult. Atunci, împreună cu colegul meu Elekes Csaba – care a ajuns dirijorul Teatrului Maghiar din Timişoara, am înfiinţat trupa. Bineînţeles că la început am cântat şi noi cover-uri, ca orice trupă din acea vreme, cu gândul că dacă reuşim să fim populari şi reuşim să ajungem pe scenă, vom putea să facem şi compoziţiile noastre. Primul concert cu afiş l-am susţinut în 28 noiembrie 1968, în clubul IMEB. Era un club muncitoresc, underground. Cântam multe piese ale celor de la Rolling Stons. Am avut succes, dar imediat tovarăşii de la PCR au început să fac critică împotriva trupei.
Când aţi început să scrieţi piese proprii?
În 1970, am avut noroc de un textier foarte bun odată cu venirea lui Iuliu Mátza. Era un scriitor avangardist care ne-a dat, cadou de Crăciun, pe nişte foi din acelea dictando, câteva piese. Am făcut muzica pentru acele piese. Chiar şi astăzi cântăm şase-şapte piese pe textele sale. În 1971, am efectuat înregistrări la radio şi televiziune. Am mai susţinut şi un concert pentru ajutorarea sinistraţilor, după inundaţiile din acel an.
1966. Clasa a VIII-a de la Şcoala nr.9 din Oradea. Virany este în centrul imaginii (al cincelea din stânga)
Participarea la Festivalul Studenţesc de la Iaşi, în 1971, este primul mare eveniment pentru Metropol. Ce s-a întâmplat acolo?
La Festivalul Studenţesc de la Iaşi au fost şi Phoenix, Roşu şi Negru, dar şi alte trupe. Interesant este că deşi am reprezentat studenţimea din Oradea, nu eram studeţi în Oradea. Dar Şcoala Pedagogică din oraş voia neaparat să aibă o trupă care să o reprezinte la festival. Eu eram deja plecat să studiez la Bucureşti. Cei din Oradea nu au avut la ora aia o altă trupă de casă aşa că ne-a rugat pe noi să mergem. În schimb, ne-au promis că ne dau o sală de repetiţie, într-o pivniţă. Am primit un premiu la festival, care ne-a ajutat în relaţia cu autorităţile din Oradea. Chiar dacă nu primeam mare ajutor, măcar nu mai erau împotriva noastră, ceea ce era deja un lucru pozitiv.
La acea vreme mai erau formaţii în Oradea?
Erau foarte multe trupe. Trebuie să vă explic un pic, pentru că tineretul de azi nu prea înţelege cum era pe atunci. Nu erau discoteci, ci toate cluburile care existau aveau band-uri, care cântau live, aveau seară de seară un program complet. Nu existau play-back-uri şi alte trucuri tehnice. Şi când înregistram ceva, dacă ai greşit, nu se putea să aranjezi cu un buton, ca la ora actuală, la computer, trebuia să o iei de la capăt.
Inspiraţi de Omega, Metro şi Iles
Primii ani aţi cântat exclusiv în limba maghiară. Cum a fost primită trupa de cei ce nu vorbeau limba?
Nu era nicio problemă că ne cântam piesele în limba maghiară. În 1971, am participat la festivalul Siculus, de la Odorheiul Secuiesc. Acolo mergeau numai trupe care cântau în maghiară. Erau trei categorii: muzică de beat, muzică folk şi populară. Noi am câştigat premiu UTC cu o piesă numită „Haróm fiú“ („Trei băieţi“). Cei trei băieţi erau de fapt Elekes Csaba, chitarsitul, Béla Ráduly – toboşarul şi vocalul- noua noastră achiziţie, şi eu, la bas. Acel premiu ne-a dat un impuls. Am primit imediat un contract de la Teatrul din Sfântu Gheorghe să facem un turneu de concert beat/rock. Am revenit la Festivalul Siculus, în 1972, după care am apărut pe o compilaţie cu trupele din festival. În 1973, am luat din nou premiul I la beat, la Siculus.
V-aţi inspirat de la trupele mari de la acea vreme din Ungaria?
Bineînţeles. Omega era deja un nume foarte mare. În Budapesta erau cluburi, fiecare trupă avea clubul său. Iles cânta la Universitate, Metro la metrou, fiecare făcea stilul său. Am luat de la fiecare câte puţin. La noi nu a fost primordial cât câştigăm, era mai important să cântăm.
De unde numele de Metropol?
Deja era formată trupa, dar ne trebuia un nume. În casa lui Vajda făceam repetiţiile. A venit mama lui şi ne-a înmtrebat, ce vrem să facem? Am zis că vrem să cântăm în satele din jurul Oradei, să adunăm nişte bani. Nu vroiam să fim o trupă de liceu. Voiam să fim independenţi. Mulţi poeţi, încă din secolul al XIX-lea, spuneau că Oradea este o metropolă. Era un centru cultural foarte revoluţionar. Atunci am zis că Metropol sună fain.
Cum a fost lupta cu cenzura?
Am avut multe probleme! Dar pe de-o parte am avut avantajul că noi puteam să facem unele modificări prin traducere. Evident, trebuiau treduse toate textele din maghiară în română şi prezentate autorităţilor. Au fost nişte lectori care făceau traducerile, dar ei erau de multe ori de partea noastră. Am avut însă multe probleme. Avem o piesă care se numeşte „Rumblues“. Această piesă nu am avut-o niciodată cântată în limba română, tot timpul cenzura a respins-o cu desăvârşire. Că despre băutura rom nu se putea scrie şi cânta. Deşi piesa era foarte educativă, personajul nostru moare, iar preotul vine şi îi cântă că „romul nu l-a mai ajutat!“. Ne-au interzis piesa deşi la vremea aia existau tot felul de preparate cu rom, ceai cu rom, ciocolată cu rom.
Din câte ştiu aţi jucat şi într-o piesă celebră de teatru...
Am făcut şi un spectacol rock la Teatrul din Oradea „Noile suferinţe ale tânărului W“, de Ulrich Plenzdor. Această piesă avea să doboare în ’77 un record, fiind cel mai jucat musical din Ardeal. Piesa s-a jucat din ’73 până în ’78. Am cântat şi la Timişoara, Cluj şi Satu Mare. Doi ani mai târziu organele din România au fost de acord să prezinte piesa şi la "Bulandra", la Bucureşti, cântată de cei de la Sfinx. Dar acolo nu a avut succes. Prin traducere s-a pierdut toată ironia şi sarcasmul mesajelor noastre. Între timp, Vajda şi Elekes au plecat din trupă şi au venit Orbán András şi Trifán László.
Primul album, înregistrat într-o zi
Care este povestea primului album al trupei Metropol?
În 1978, cred că e un record absolut, am tras albumul „Égig érhetne az ének“ („Sunetul în zbor“), ultimul album în limba maghiară. Erau zece piese. Iniţial am avut trei zile spaţiu de studio la Electrecord, exact ca orice trupă românească. Dar în ziua în care trebuia să imprimăm, la ora 8.00, am fost chemat la direcţie. Directorul Electrecord a spus că nu putem să înregistrăm pentru că tovarăşul Ceauşescu pleacă în Africa şi trebuie să monteze ceva muzică folk. Ni s-a spus că avem o zi, să facem un single, şi gata. Am mai scos înainte un mini-album, „Metropol“, tot la Electrecord în 1974. Nu am jucat niciodată poker, dar atunci am blufat...Am coborât la băieţi, nu am spus nimic din discuţia cu directorul, le-am zis că nu e nicio problemă, că putem să începem. Am început să imprimăm. Totul a mers foarte repede. Noaptea eu am rămas să fac mixajul şi dimineaţa era gata albumul. La ora 9.00 trebuia să eliberăm studioul.
Cum a fost primit de public primul vostru album de studio?
A avut un mare succes. S-a vândut repede prima ediţie. 25.000 de exemplare pe vremea aceea era un număr fabulos. Au mai făcut apoi 50.000 de exemplare, dar s-au vândut şi alea. Am avut un turneu naţional, am concert în Sala Polivalentă cu sală plină.
Albumul „Égig érhetne az ének“ („Sunetul în zbor“).
Avem o piesă care se numeşte „Rumblues“. Această piesă nu am avut-o niciodată tradusă în limba română, tot timpul cenzura a respins-o cu desăvârşire. Că despre băutura rom nu se putea scrie şi cânta.
De ce n-au cântat până la Revoluţie în Ungaria
Vi s-a impus să cântaţi şi în limba română?
Oarecum, da. Au fost discuţii în trupă despre ce vom face. Noi contracte în străinătate nu primeam. Am avut deja experienţe negative în sensul ăsta. Am fost chemaţi în Ungaria şi Germania Democrată, dar nu ne-au lăsat să plecăm. Deja aveam piese şi în limba română. Atunci, Electrecord ne-a propus să facem nişte imprimări, dar să nu fie în limba maghiară. Aşa a apărut şi primul nostru album în limba română, „Vouă“.
Prin ce metode v-au oprit să plecaţi să cântaţi afară?
Am avut contract semnat cu Interconcert din Budapesta. Trebuia să mergem la un turneu de zece zile acolo. Trebuia să deschidem, alături de Omega, festivalul Agárd, primul festival de open-air din Ungaria. Cei de la ARIA, agentura pentru concerte din România, a trimis telex în Ungaria, că trupa Metropol este atât de ocupată în ţară că nu poate să plece să concerteze în Ungaria. Evident că nu era adevărat. Ungurii ne sunau apoi pe noi, nu ştiam ce să le spunem. Am fost foarte suparaţi.
Nu aţi reuşit niciodată să treceţi graniţa să cântaţi în Ungaria?
Niciodată nu am ajuns în Ungaria. La Nyiergyhaza trebuie să mergem în cadrul unei colaborări între judeţele prietene. Sala de sport era complet vândută pentru noi. Au putut să plece cei din ansamblul Nuntaşii Bihorului, care erau tot în Casa de Cultură, la fel ca noi. Ei au putut să plece. Organizatorii ne sunau, întrebau ce e cu noi, că ne aşteapă, că au vândut bilete, că trebuie să pornim. Mereu ne blocau. Apropo de bilete. Să vedeţi ce am descoperit după un concert la Roman. A venit cu biletul un băieţel pentru autograf. Scria pe bilet Casa de Cultură Oradea. I-am dat un afiş în schimbul biletului. Ştiam că ceva nu e în regulă. Am verificat seriile şi am constatat că au pus în vânzare la concertul nostru bilete din stocul celor de la Nuntaşii Bihorului. Noi vindeam la concertele noastre bilete pentru ei. La contabilitate, la drepturi de autori, apărea că s-au vândut bilete la Nuntaşii Bihorului. Asta era un furt.
În această atmosferă, au existat discuţii sau intenţie de a renunţaţi la trupă?
Ne-am gândit să ne izolăm. Dar lumea ne iubea indiferent de limba în care cântam. Am avut un turneu de mare succes în Moldova, am zis că nu putem să ne izolăm. Am zis că trebuie să cântăm şi în restul României. Nu numai în secuime, nu numai în Timişoara, Satu Mare şi Oradea. Turneul din Moldova ne-a convins. Nu se poate descrie căldura şi simpatia cu care ne-a aşteptat publicul de acolo. A fost ceva incredibil.
Inginer de sunet la Televiziuna Română
Interesant este că după liceu aţi devenit bucureştean cu acte în regulă. Cum de aţi lăsat Oradea?
Eu sunt get-beget orădean, născut în centru, chiar lângă teatru. Dar după bacalaureat, în 1970, m-am dus la Bucureşti să studiez electronică. Vroiam să mă fac inginer de sunet. Dar asta nu m-a împiedicat să continu activitatea cu Metropol. În timp ce eram student la Bucureşti, Metropol era în plin elan. Când aveam vacanţă eram tot timpul acasă. Tot în perioada asta mergeam cu trupa şi la festivaluri. Dacă eu nu reuşeam să ajung la un concert, eram înlocuit de Nagy Gabi.
După facultate aţi revenit la Oradea?
Nu. Am primit postul la Televiziunea Română, ca inginer de sunet, aşa că am rămas la Bucureşti. Făceam naveta între Oradea şi locul unde aveam concertul. În 1977, mi s-a spus că trebuie să mă hotăresc. Sau fac Metropolul sau rămân la televiziune cu program complet. Am ales Metropol şi am rămas la televiziune ca şi colaborator extern. Aveau nevoie de mine pentru că eram singurul inginer de sunet din televiziune care ştia ungureşte şi germană. Am avut locuinţă în Bucureşti până în 1981, până am plecat definitiv din ţară.
„La CNSAS, am găsit trei dosare cu 4.000 de foi despre mine“
„Weekend Adevărul“: Sunt cunoscute din interviurile pe care le-aţi dat conflictele cu Securitatea. Au încercat autorităţile comuniste să desfinţeze trupa Metropol?
Attila Virányi: Am avut foarte multe probleme. Eu nu eram convins că sunt aşa de important încât să fiu tot timpul observat, ascultat şi urmărit. Ştiu asta pentru că în 2005, am fost la Bucureşti, la Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), unde mi-am văzut dosarele.
Erau mai multe?
Erau mai multe dosare. Era un dosar numai cu ascultările telefonului de acasă. Cea mai mare surpiză a fost dosarul, gros, frumos doumentat, numit „Protocolul sistemelor de observare din sala de repetiţii din Oradea“, din 1975 până în 1981. Şase ani, 24 de ore din 24 eram ascultat, urmărit. Doreau să observe tot ce se întâmplă în jurul Metropolului.
Aţi avut surprize când aţi citit numele celor care v-au turnat la Securitate?
Mulţi nu vor să-şi vadă dosarele de la Securitate de teamă că vor fi dezamăgiţi de cei apropaţi care i-au turnat. În 2004, am fost invitat la televiziune pentru un interviu, am avut discuţii cu Doru Ionescu, exact în sala de cenzură. Sus la etajul 13, era sala de vizionare a tovarăşilor de la secţia de propagandă. Eu nu am putut niciodă să intru în această sală, chiar dacă aveam permis de mişcare, ca angajat. De la etajul 9 era blocat liftul. Mă tot întrebau ce ştiu, cine ne-a turnat. Am exlicat că nu ştiu. Aşa că am făcut cerere la CNSAS, iar peste câteva luni mi-au trimis răspunsul pozitiv. Am primit o scrisoare la Freiburg, cu numele meu scris coret, cu accent cu tot. Mi-au spus că au găsit trei dosare cu 4.000 de foi şi că pot să mă duc să studiez. Am făcut un drum la Bucureşti. Vroiam să văd. Erau o grămadă de turnători pe care-i cunoşteam la acea vreme, presupuneam că sunt turnători. Nu erau prieteni apropiaţi. De pildă, agentul de la teatru care vindea bilete, un coleg de-a lui Bela de la clinică, un coleg de la o altă trupă, pe care nici nu l-am înţeles de ce a făcut raportul, pentru că scria că nu a făcut asta pentru bani.
Virányi, Ráduly, Orbán şi Luca
Ce metode au mai folosit securiştii?
Făceau un catalog complet, la ce turneu mergem, ce piese cântăm, ce discutăm noi despre piese şi texte...Apare şi faptul cum discutam cu poetul Iuliu Mátza, ce facem dacă ceva sună prea dur. Mereu a trebuit să avem grijă la texte. Avem o piesă care are titlul original „Secusong“. Este piesa „Taina umbrei“. Vorbeam despre umbrele din spatele nostru. Ne puneam problema că dacă toată ziua ne urmăresc, când dorm? Nu puteam să spunem direct, trebuia să folosim simboluri. Pe ambele albume, şi în limba maghiară şi în română, a trecut această piesă de cenzută. Nu s-au prins.
Ştiaţi că eraţi ascultaţi?
Ştiam, bineînţeles. La un moment dat, nu mai mergea telefonul de acasă. Era un securist care era responsabil cu teatrele din Oradea, îl ştia toată lumea. El era în contact cu noi. Este vorba de căpitanul Fărcaşiu. Erau 27 de ofiţeri care se ocupau cu cazul „Metropol“, şi 17 turnători. Acest Fărcaşiu a tot venit să-mi propună să merg să discutăm. Mi-a dat şi o carte de vizită, pe care am şi folosit-o. L-am sunat să-i spun că nu mai pot să vorbesc de la telefonul meu din Oradea. I-am spus că dacă nu pun un aparat mai bun de ascultare, nu o să pot să mai vorbesc de la acel telefon. O să fiu nevoit să vorbesc de la telefon public şi atunci nu o să mă mai poată asculta. Ce credeţi că s-a întâmplat? După scurt timp telefonul de acasă a început să funcţioneze perfect. Dar nu şiam că ei ascultă din sala de repetiţie, care era de fapt un vestiar. La un moment dat, a căzut din dosar o fotografie. Era o poză de urmărire în care eram eu, Ráduly şi Orbán, pe stradă. Erau foate caraghioşi, se legau, de exemplu, că beam whisky din import. Erau lucruri care nu aveau nicio importanţă. Am impresia că Securiatea din Oradea vroia să se facă importantă. Sigur că în dosar erau probleme etnice. Ne-au interzis să concertăm, am fost chemaţi să dăm declaraţii. În dosar am descoperit şi doi turnători cu nume conspirativ, „Ştefănescu“ şi „Gheorghescu. Mi s-a spus că nu au posibilitatea să dezvăluie identitatea lor, probabil că mai sunt activi şi azi pe undeva.
Emigrarea în Ungaria cu soţie falsă
Aţi avut o relaţie specilă cu cei de la Phoenix, pentru care aţi fost şi sunetist la un turneu?
Am fost cu cei de la Phoenix în chiar ultimul lor turneu. Sunetistul lor a plecat în Olanda. M-a sunat Nicu Covaci şi mi-a propus să meg cu ei, că nu mai au inginer de sunet. Am venit la Timişoara, am făcut pregătirie, apoi primul conert a fost la Craiova. Eram prieten foarte bun cu „Ioji“ Kappl, iar Nicu a fost mereu foarte corect cu mine. Am observat la un momen dat că discută între ei, probabil puneau la cale ceva. La puţin timp au plecat din ţară.
Care a fost picătura care a umplut paharul, care v-a făcut să plecaţi?
Am avut o discuţie la ARIA, în Bucureşti. Trebuia să mergem în Uniunea Sovietică. Aveam aranjat un turneu de 30 de zile, din Moscova până la Vladivostok. Au respins din nou cererea noastră, pur şi simplu, trebuia să meargă Dida Drăgan şi alţii. Când am ieşit din birou, nu am închis uşa complet. În timp ce stăteam cu secretara, am auzit din birou cum zice: „Pletoşii ăştia, bărboşii ăştia vin la mine să le fac turneu. Eu nu fac niciun turneu cu ei. Şi, pe deasupra sunt şi bozgori! Am mers jos, băieţii erau la cofetărie, şi le-am spus. „Nu mai avem nicio şansă! Pletele ni le putem tăia, putem să ne radem bărbile, dar cât timp ne numim Trifán, Orbán, Ráduly, Virányi nu avem nicio şansă. Nu putem să ne schimbăm numele şi etnia... Eram oricum acuzaţi de securişti de iredentism. Că vrem să plecăm în Ungaria. Că Metropol este o trupă revanşistă, care trebuie să dispară de pe scena muzicii româneşti, că textele nu sunt adecvate tineretului. Ca să fiu sincer, de multe ori ni se aprobau textele pentru că dădeam whiski şi ţigări la cei care decideau.
Cum aţi plecat?
În 1980 am mai avut un concert cu sală plină la Polivalentă. Mergea figura asta. Puteam să umplem o sală. Am scos şi albumul Metropol 3. „Tot pe drum”. Între timp, am depus actele pentru paşaport, pentru vizită familiară. Am plănuit să aranjăm cu nişte fete din Ungaria, să ne căsătorim cu toţii aşa cum a făcut şi Nicu Covaci, care a plecat legal, prin căsătorie în Olanda. Căsătorie falsă, evident. Obţineam astfel paşaport pentru întregirea familiei. Am găsit fetele, printr-un văr care stătea la Budapesta. Totuşi, Orbán şi Ráduly au zis că ei vor să mai încerce aici. Le-am spus: „Noroc!“, şi am plecat. Interesant e că Securitatea ştia de toată treaba asta cu căutatul unei soţii false. Ba chiar m-au ajutat. Am primit paşaportul foarte repede. M-au lăsat. Numai să plec cât mai rapid. În sfârşit, în iunie ’81 am plecat la Budapesta. După ce am primit cetăţenia maghiară am şi divorţat de prietena vărului meu.
Virányi şi Orbán
Şicanat la revenirea în România
Ce s-a întâmplat cu trupa după ce aţi plecat?
Au rămas Ráduly şi Orbán la Metropol, care erau decişi să continue. În 1982, am revenit şi eu din Ungaria, deja din postură de cetăţean maghiar. Am ţinut un concert cu băieţii la Sala de sport din Oradea. Bineînţelesc că am avut din nou probleme. La plecare, m-au dat jos din tren chiar la frontieră, la Episcopia Bihorului. Tot timpul am un carneţel la mine, pe care notez numerele de telefon. Şi acum am la mine aşa ceva. Nu e nimic secret, dacă era secret era ascuns. Pentru acel carneţel m-au dat jos din tren, au spus că trebuie să facă un control. Între timp trenul a plecat. Şi era doar un tren pe zi spre Budapesta. M-a luat cineva cu autotopul şi m-a dus dincolo.
Cine v-a luat locul în Metropol?
Înainte să plec, am vrut ca lucrurile să fie rezolvate. Am spus că dacă băieţii doresc să continue, să o ia pe Ildiko Fogarassy. Ea a cântat înainte în trupa Garabonciás, cunoştea şi piesele noastre, era apropiată de Metropol. Ea a devenit soţia lui Ştefan Iordănescu, regizorul timişorean, care a ajuns directorul Teatrului Naţional din Timişoara. Atunci încă nu erau căsătoriţi, dar erau împreună. Îl ştiam şi pe Ştefi. Muzical ne înţelegeam foarte bine cu ea. Cânta şi la voce şi era basistă. Era foarte potrivită în Metropol. Am aranjat pentru ei şi un turneu pe litoral, să facă nişte bani.
Până când a mers Metropol?
A mers până în 1986. Ei au mai scos un album de studio, la Electrecord, intitulat „Din nou împreună“. Dar deja nu mai ţinea figura. Trupa trebuia să dispară! Interesant este că în 1981, după ce am plecat, dosarul meu se închide. Notiţele pe dosar sunt din 1975 până în 1981. Apoi scrie că dosarul, semnat de acelaşi Fărcaşiu, este restudiat în 1982. Aşa cum am spus, în 1986, ceilalţi din trupă au decis să plece şi ei în Ungaria. Au plecat legal, prin „întrunire de famili“. Şi în cazul lor, autorităţiele s-au bucurat că au plecat. Aşa că a dispărut şi Metropol. Ildiko s-a mutat la Timişoara.
Ultimul afiş cu Metropol - 1986
„Pletoşii ăştia, bărboşii ăştia vin la mine să le fac turneu. Eu nu fac niciun turneu cu ei. Şi, pe deasupra sunt şi bozgori! Am mers jos, băieţii erau la cofetărie, şi le-am spus. „Nu mai avem nicio şansă! Pletele ni le putem tăia, putem să ne radem bărbile, dar cât timp ne numim Trifán, Orbán, Ráduly, Virányi nu avem nicio şansă".
Metropol de Ungaria
Dacă tot au ajuns şi ceilalţi în Ungaria, nu s-a reunit trupa, aidoma celor de la Phoenix?
Béla Ráduly a încercat să refacă trupa Metropol la Budapesta, dar fără mine. Eu în 1983 am plecat din Ungaria, m-am mutat în Germania. M-am căsătorit cu Elvira, cu care am fost coleg de liceu. Aveam deja un copil, aveam familie, nu mai vroiam să plec din Germania să fac repetiţii, nu mai voiam să cânt. Ei au refăcut trupa în Ungaria. Au cântat piesele originale, dar nu au mai avut succesul scontat. Au scos şi un album, „Best of Metropol“, dar din păcate nu aveau spectatori.
După Revoluţia din 1989 aţi avut intenţia să reveniţi în România?
Nu s-a mai pus problema. Când am plecat a trebuit să renunţ şi la cetăţenia română. În plus, eram destul de sceptic că se schimbă ceva în bine după evenimentele din ‘89. Nicu Covaci mi-a dat un telefon şi mi-a spus că ar trebui să ne adunăm pentru un concert. Nu ştiam atâtea detalii câte ştiu astăzi, dar mi se părea ceva neclar ce urmează în anii ʼ90. Am zis totuşi că dacă primim o invitaţie, o să venim să cântăm cu mare plăcere.
Într-un final Metropol a revenit în România. Cum a fost acel concert?
În noiembrie 1994, Televiziunea Română sărbătorea 25 de ani de la apariţia emisiunii în limba maghiară. A fost un eveniment intitulat „Blackflash“ care s-a ţinut la sala de sport din Odorheiul Secuiesc. Invitaţia ne-a făcut-o redactorul Boroş. Noi am cântat de foarte multe ori în cadrul emisiunii de limbă maghiară de la TVR. Urmau să fie invitaţi toţi cei care au participat în emisiune. Trebuia să cântăm patru-cinci piese. I-am sunat pe băieţi, deşi eu nu mai cântasem de 12 ani.
Cum a fost primită trupa?
Concertul a fost în 24 noiembrie 1994. A fost un succes enorm. Nu credeam că atâţia oameni ne mai cunosc, că încă suntem iubiţi. Béla Ráduly plângea în vestiar, după concert. Tot concertul a fost înregistrat. Am cântat în formula clasică de patru: Orbán, Ráduly, Trifán, Virányi.
Moartea lui Béla Rádu
Din păcate, acest succes a fost urmat de o mare tragedie...
După concertul de la Odorheiul Secuiesc, ne-am luat rămas bun de la Béla, care trebuia să se întoarcă în Ungaria. El a avut o trupă în Budapesta, Trans Expres se numea, cu care trebuia să cânte la un revelion, la Sopron. În 30 decembrie, cu o zi înainte de revelion, a pornit cu maşina la drum. Era o vreme frumoasă, era senin. La un moment dat, şoferul a vrut să se oprească, ca băieţii să îşi facă nevoile pe marginea drumului. Béla a mers în spatele maşini, vroia să ia ceva din portbagaj. În acel moment un austriac a intrat cu toată viteza în el. Nu a existat urme de frânare, se pare că şoferul a adormit la volan. Béla a mai trăit vreo zece minute. A fost foarte tragic. Am aflat în acelaşi zi. M-a sunat nevasta să-mi dea vestea. Iniţial nu mi-am dat seama că e ea la telefon, avea vocea schimbată de durere...
Cum aţi trecut peste această pierdere?
Am hotărât să facem un CD în memoria lui. Aveam deja nişte materiale trase cu vocea lui. Nu era încă comple. Un prieten a cumpărat o casă în Ungaria, să facem acolo un studio. Am imprimat albumul „In memoriam Ráduly Béla“, iar apoi am făcut mixajul final la Freiburg, la mine. După acel mare succes de la Odorheiu Secuiesc eram decişi să refacem trupa, să revenim să cântăm mai des. Cred că asta şi-ar fi dorit şi Béla. Am revenit în 1996, la Oradea, pentru un un concert „In memoriam Ráduly Béla“, anul următor am cântat la evenimentul de 200 de ani al Teatrului Maghiar din Oradea. Am mai revenit la Oradea în 2004 pentru un concert „Remember Ráduly Béla“, am mai fost la Varadinum Festival, apoi la Zilele Sfântului Ladislau, la Târgu Mureş, la Jazz&Bues Club. Anul trecut am cântat cu Omega la Oradea.
„Suntem în muzeului rock-ului de la Budapesta“
Cât de des se mai reuneşte Metropol?
Acum eu sunt la pensie, Orbán este la pensie, avem timp. Dar vreau să fiu realist, s-a schimbat lumea. Nu numai în legătură cu Metropol. Dacă suntem undeva invitaţi, cum au fost Zilele Maghiare Bănăţele de la Timişoara, venim cu plăcere. Am avut concert la Montreal, în Canada, urmează concerte la Cluj, la Ziua Maghiară, apoi la Satu Mare, la Partium Festival, dacă suntem invitaţi, dacă ne asigură drumul, venim cu mare plăcere.
Pregătiţi un concert aniversar „Metropol - 50 de ani“?
În 20 octombrie, anul acesta, vrem să cântăm în sala care ne-a adus atâtea succese, la Teatrul din Oradea. I-am invitat pe toţi cei care au fost în trupă vreodată, de la Attila Weinberger (A.G. Weinberger), Traian Cozma –care a revenit în Oradea, Gabriel Nagy din Finlanda, Luca Marius din Canada, Trifán Lászlo, care a avut, anul trecut, o operaţie foarte grea la Timişoara, şi el stă acum la Oradea, sper să poată să vină. Sergiu Cornea este preot în America, Tomori – toboşarul, trăieşte în Ungaria, e pensionar acum, Vajda Tibor este profesor de limbă franceză la Toronto. Elekes Csaba, fostul dirijor din Timişoara, a murit în 1989. Formula Metropol de azi este: Orbán András, Szász Ferencz, Dobos Jozsef, Trendler Jozsef şi Virányi Attila.
În Ungaria aţi mai cântat?
Ultima dată am cântat la Budapesta în 2015. A fost un eveniment organizat la Rock Muzeum. În Ungaria există un muzeu dedicat rockului. La început erau numai trupe din Ungaria, deşi au existat numeroase formaţii maghiare şi în Serbia, Slovacia, de Ardeal nu mai spun. Sunt nişte trupe care cântă şi care aparţin de „magyar-rock“. Am avut onoarea să fim prima trupă din afara Ungariei care intrăm în muzeul rockului. Am făcut şi câteva donaţii la muzeu. Am avut o chitară bass foarte rară, cu care am făcut primul album. Le-am oferit acest intrumenti. În plus, atunci când Béla mergea la concert avea cu un cufăr în care îşi ţinea beţele, costumul de scenă şi alte obiecte. Când a murit, cufărul a fost lăsat văduvei. Am sunat-o să o întreb dacă nu are ceva amintire de la Béla, pentru muzeu. Mi-a spus că are cufărul, pe care nu l-a deschis niciodată după moaetea lui Béla. Rock Muzeum are o încăpere dedicată celor care au murit. Sunt poze cu ei, instrumentele lor. Acolo are un colţişor şi Ráduly Béla.
Vă mai gândiţi la un disc nou?
De abia anul trecut am scos unul. A apărut un album pe vinyl care se numeşte The Black Box, care conţine piesele pe care Electrecordul nu dorea să le editeze. Sunt imprimări vechi, puse pe un disc de colecţie. Am avut şi un concert de lansare la clubul Muzikum din Budapesta.
În final, cum vi se pare Oradea natală astăzi?
Sunt nişte lucruri pozitive, dar sunt şi foarte multe lucruri negative. Oradea nu mai este oraşul meu. Oradea pe care am cunoscut-o eu era altfel. Fiecare familie, chiar dacă erau săraci, avea un abonament de teatru. E adevărat că în vernmea aia nu era televiziune, internet şi altele. În anii ’60, vedeam emisiuni tv din Ungaria dar depindea de cum era vremea. Mai tot timpul erau cu purici, trebuia să ghicim de multe ori cine e pe ecran. Pe mine mă interesau concertele, ascultam radio Europa Liberă, Radio Luxemburg...
CV - Attila Virányi
Data şi locul naşterii: 1952, Oradea.
Studiile şi cariera: Facultatea de Electronică Bucureşti. A lucrat ca inginer de sunet la Televiziunea Română.
Basist şi vocalist în trupa Metropol din 1968.
Albume discografice: „Metropol“ (Electrecord, 1973), „Égig érhetne az ének“ („Sunetul în zbor“) (Electrecord, 1978), „Vouă“ (Electrecord, 1979), „Metropol 3“ (Electrecord, 1981), „Din nou împreună“ (Electrecord, 1986), „In Memoriam Ráduly Béla“ (1995), „The Clack Box“ (2016).
Hit-uri în limba română: „Vouă“, „Ajutor“, „Cântec simplu“, „Averea palmelor“, „Viaţa e un dans“, „Tot pe drum“, „Vino cu noi“, „Atunci e bine“.
Locuieşte în: Freiburg, Germania
Vă mai recomandăm:
INTERVIU Jackie Ionescu, „profesorul“ de fotbal, la 80 de ani: „Din iubirea Anei Pauker cu mumia lui Lenin s-a născut Dinamo, în 1948“
INTERVIU Ilie Stepan, la 25 de ani de când a avut curajul să urce în balconul Operei: „Dictatura comunistă a fost înlocuită de dictatura financiară“
INTERVIU Caricaturistul Ştefan Popa Popa's: „85% din populaţia ţării este imbecilizată. Totul este sălbatic, făcut de oameni primitivi”
INTERVIU Marius Popescu, un şofer de autobuz în Elveţia devenit scriitor celebru: „Avem, în România, o societate bolnavă. Transmitem anormalităţi de secole”
INTERVIU Florin „Moni“ Bordeianu, primul solist vocal de la Phoenix: „Ion Iliescu ne-a cerut să renunţăm la numele Sfinţii şi să cântăm în româneşte“
INTERVIU Dixie Krauser, basistul trupei Pro Musica: „Când m-am întors de la «Canal», nu am putut să cânt două note, aşa mâini aveam de la târnăcop“
Se încarcă comentariile...
