INTERVIU Cristian Minculescu: „Dinică este un reper strivitor pentru mine“

Cristi Minculescu a venit la Timişoara pentru un concert umanitar

Solistul trupei Iris a vizitat ieri sediul redacţiei Adevărul de Seară din Timişoara şi a povestit despre relaţia sa cu mari nume ale cinematografiei româneşti. Cristi Minculescu şi Iris vor susţine un concert umanitar în Timişoara în această seară, de la ora 21.00, la Sala „Constantin Jude“.

Recent aţi suferit un transplant de ficat. Cum vedeaţi viaţa înainte de operaţie şi cum o vedeţi acum?
Acum privesc normalitatea altfel, nu mai desfac firul în patru ca atunci. Soţia mea a insistat foarte mult să mă ajute, doctorii neavând voie să îi propună datorită codului deontologic. Ea a crezut foarte mult, culmea că s-a şi întâmplat să fie compatibilă şi eu am zis că a trimis-o Dumnezeu sub formă de om. Dacă nu ne întâlneam în viaţa asta, probabil că acum aş fi fost mort.

Cât aţi fost în spital, v-aţi speriat gândindu-vă că lucrurile nu se vor termina cu bine?
Da, medicii ne-au şi pregătit. Eu am aflat foarte târziu că aveam ce aveam. Boala mea se transmite de obicei peste trei-patru generaţii. După operaţie, năuc după anestezia generală, am văzut că nu mai am „lubeniţa“ înăuntru şi m-am dus la soţia mea imediat. Ei i-a trecut repede pentru că ea e mult mai optimistă, mai detaşată, eu sunt mai prăpăstios de felul meu.


Aţi intrat în librăria Adevărul din Timişoara pentru a cumpăra filmele în care joacă Dinică. Ce vă leagă de marele actor?
L-am cunoscut într-o vizită acasă la creatoarea de modă Liza Panait. Dânsul venea cu soţia lui şi era exact ca în poveştile care se spuneau despre el. Cele mai multe legende despre el sunt veridice. E un reper strivitor al existenţei mele, mai ales că în regimul trecut ne agăţam de foarte puţine lucruri. Din păcate, dispar nişte repere extraordinare. Am fost foarte legat de Adrian Pintea, de Moţu’ Pittiş şi de Ştefan Iordache. Acum a fost nea’ Gigi, cum îi plăcea să i se spună, şi nu ştiu ce o să fac când vor dispărea cei cu care am crescut.

Ce amintiri aveţi legate de filmele lui Dinică?
Când aveam 11 ani, mă sculam la trei dimineaţa să prind bilet la „Cu mâinile curate”. Dispar exact lucrurile de care ne-am agăţat în copilărie. Şi la Ştefan Iordache a fost impactul mare, dar la Dinică este şi mai mare. E diferit de toţi cei care au murit, nu ştiu de ce. Probabil că era foarte natural şi în particular. La înmormântare n-am putut să ajung, am fost după aceea cu băiatul meu şi e un munte de flori lângă mormântul Mariei Tănase şi al lui Birlic. O să spuneţi că florile nu ajută la nimic. Păi nu ajută, pentru că nu mai e printre noi.

Cum v-au afectat dispariţiile oamenilor pe care i-aţi îndrăgit?
În doi ani au murit foarte mulţi dintre cei cu care eu mă identificam. E un şoc, vorbeşti cu un om şi la o lună jumate afli că nu mai e. Când a murit mama mea, mă miram de ce mai trece tramvaiul. Viaţa merge, nu are treabă că a murit Doina Minculescu, maică-mea. Nu poţi fi pregătit pentru aşa ceva. Este neputinţă, frustrare, negare şi pe urmă e o resemnare cumplită, ca şi cum te tai şi nu te doare imediat.

Cât de des ajunge Iris la Timişoara?

Venim foarte rar, din păcate. Înainte veneam cam de patru ori pe an la festivaluri şi baluri, înainte de '89. Aşa se întâmplă, unde dorim să ajungem foarte des, ajungem foarte rar. E foarte greu să surprinzi pe cineva când se bucură. La concertele Iris de la Timişoara, mereu sunt oameni care se bucură sincer şi ne surprind pe noi.

Dinică este un reper strivitor al existenţei mele, mai ales că în regimul trecut ne agăţam de foarte puţine lucruri
Cristi Minculescu, Solist Iris

Când a murit mama mea, mă miram de ce mai trece tramvaiul. Viaţa merge, nu are treabă că a murit Doina Minculescu
Cristi Minculescu, Solist Iris