Obligaţiile prostituatelor acum 200 de ani: vizită medicală bisăptămânală consemnată pe „condicuţă“ şi conduită morală în spaţiul public

O cercetare a tânărului istoric Oliviu Gaidoş, doctorand al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca şi pasionat de istorie locală, scoate la iveală detalii despre modul în care erau organizate casele de toleranţă din Banatul sfârşitului de secol XIX, început de secol XX.

„Obişnuiţi cu istoria oficială, uşor idealizată a Lugojului  –  înfăţişat ca centru administrativ, economic al comitatului Caraş-Severin, cu personalităţile sale marcante, izvorâte din rândul meseriaşilor şi a familiilor burgheze  româneşti care au dominat peisajul cultural local de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi  începutul secolul XX – am pierdut din vedere dimensiunea cotidiană, reală a societăţii lugojene”, arată istoricul potrivit căruia în micuţul oraş de pe malul Timişului s-au manifestat două lumi paralele: „lumea bună”, de suprafaţă, supusă normelor morale şi lumea promiscuă, a marginalilor: pungaşi, prostituate sau cerşetori.

„Dintre toate maladiile sociale, prostituţia a fost singura acceptată şi tolerată sub anumite forme, procedându-se la instituţionalizarea ei începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, a mai arătat istoricul Oliviu Gaidoş.  Cercetătorul mărturiseşte că, deşi prostituţia a reprezentat o realitate a secolului trecut, fenomenul a rămas unul obscur, istoricul având la dispoziţie pentru reconstituirea acestei dimensiuni câteva rapoarte lacunare ale poliţiei combinate cu relatările ziarelor locale şi mărturiile unor vechi lugojeni. Spre exemplu, istoricul a descoperit că un proces-verbal al Primăriei din 1882 potrivit căruia un grup de cetăţeni din Lugoj solicita retragerea licenţei unei „case de prostituţiune” pe motiv că se află prea aproape de biserica ortodoxă.

Potrivit istoricului Oliviu Gaidoş, la scurt timp, după ridicarea Lugojului la rangul de oraş cu magistratură rânduită (1889), este adoptat un regulament local care legifera practicarea prostituţiei fie prin intermediul caselor de toleranţă, fie în mod individual. „În ambele cazuri, practicantele, înregistrate  la poliţie, pentru obţinerea  autorizaţiei, trebuiau să se conformeze normelor: vizita medicală bisăptămânală obligatorie, consemnată pe “condicuţă”, conduită morală în spaţiul public, exercitarea meseriei fiind aprobată doar în locul desemnat, plata unor taxe – în 1921 Legea contribuţiei directe stipula plata unui  impozit de 10 la sută din venit. Denumite oficial case de prostituţie (“căşi cu femei publice” ), bordelurile erau ţinute – obligatoriu – de o matroană, care putea să locuiască împreună cu familia ei”, a mai arătat istoricul Oliviu Gaidoş. Potrivit acestuia, bordelurile sunt desfiinţate, fiind  în continuare tolerată prostituţia individuală.

Prin legea sanitară din 1930 bordelurile sunt desfiinţate, prostituţia individulă rămânând în continuare tolerată. La data respectivă, în Lugoj se găseau 9 femei angajate în bordel şi 6 independente. Poliţia locală avea ca misiune, pe lângă menţinerea ordinii publice, stăvilirea prostituţiei clandestine.

„Amploarea la care ajunsese fenomenul în anii interbelici este relevată de o statistică din 1928, când din 50 de prostituate clandestine consultate de serviciul sanitar, 31 au fost găsite cu boli venerice, 16 din ele primind pedeapsă cu închisoare urmată de expulzarea din Lugoj”, a mai descoperit istoricul Oliviu Gaidoş în arhivele studiate.