Povestea artistului care a fost dat afară din România şi a devenit un sculptor celebru în Germania GALERIE FOTO

Ingo Glass a devenit Cetăţean de Onoare al Timişoarei

Ingo Glass, acum în vârstă de 71 de ani, este unul din cei mai apreciaţi sculptori modernişti pe plan internaţional, având lucrări pe toate meridianele, din SUA în Japonia, din Germania până în Australia. De curând a fost făcut Cetățean de Onoare al Timișoarei.

Ingo Glass este un om pentru care, de-a lungul unei vieţi, "casă" au fost pe rând Timişoara, Lugoj, Cluj, Galaţi, Bucureşti, München şi Budapesta.

S-a născut într-o familie de şvabi, la Timişoara, în 1941. Copilăria şi-a petrecut-o la Lugoj, unde mama lui a fost nevoită să se retragă datorită presiunilor comuniştilor.



GALERIE FOTO

„Tata, pe care îl chema Geza, a fost fotograf în armata germană, în Al Doilea Război Mondial. În 1947, după război, a venit pe jos de la Berlin până la Timişoara. A fost obligat să se ascundă. Din cauza lui a trebuit să ne mutăm la Lugoj. Până la urmă el a fugit la Muntele Mic, pentru că fusese condamnat la închisoare pe viaţă, pentru înaltă trădare. A locuit într-o şură. În 1953 l-au arestat şi a făcut puşcărie la Aiud, la mina de plumb şi la canal. I-au dat drumul de abia în 1956, era numai piele şi oase“, îşi începe povestea Ingo Glass.

Pentru că avea pecetea de copil de „trădător“, Ingo a fost dat afară din liceu, fiind obligat să facă „seralul“ şi în acelaşi timp să lucreze. La 14 ani a ajuns la fabrica de jucării „9 Mai“, din Lugoj, unde un maestru a descoperit îndemânarea acestuia în timpul confecţionării figurinelor de plastelină.

„Dimineaţa mergeam la fabrică, de pe la ora cinci începeam cursurile la liceul seral, iar pe la ora 10 seara ajungeam şi eu acasă. A fost o perioadă grea. Mai târziu, am fost angajat la un atelier de reparat stilouri şi ochelari“, a spus Ingo Glass.

În 1958, a luat premiul întâi la o expoziţie la Muzeul de Artă din Timişoara, fiind remarcat de un academician renumit din Ucraina, care a fost invitat în România.

„Anatoli Devianin a fost cel care mi-a trimis recomandarea pentru facultate. Pentru că a dorit să mă cunoască a venit cu trenul la Timişoara. El mi-a spus că ar fi bine să studiez pentru că sunt talentat. Şi acum am scrisoarea de recomandare pe care a trimis-o de la Kiev. Altfel nu aveam nicio şansă să intru, având în vedere trecutul familiei“, a spus Ingo Glass. Aşa a ajuns la Facultatea de Arte din Cluj.



La Galaţi a cunoscut fierul şi oţelul

În 1967, Inglo Glass termină cu brio facultatea şi are de ales la repartizare: „Puteam să mă fac asistent la Cluj, să devin profesor la Şcoala de Arte din Timişoara şi mai era un post la Muzel de Artă de la Galaţi. Am zis că, dacă tot stau în România, trec Carpaţii“, a mai povestit bănăţeanul.

Aşa început viaţa pentru Ingo în oraşul de pe Dunăre. „Oamenii erau altfel la Galaţi. Foarte prietenoşi. Au venit, mi-au dat cheile de locuinţă şi au spus că avem oportunitatea să facem Muzeul de Artă Contemporană“, a spus Ingo Glass.

La Galaţi avea să treacă în etapa a doua a vieţii artistice, renunţând definitiv la arta figurativă şi trecând la instalaţii abstracte, de mari dimensiuni. Au rămas în urma sa două lucrări gigantice, de 13 metri, ambele amplasate pe malul Dunării. A fost omul care a pus umărul la punerea pe picioare al Muzeului de Artă Contemporană din Galaţi.

„La Galaţi am descoperit oţelul, macaralele. M-au impresionat şantierul naval, oţelăria. Acolo nu era lemn, nici piatră, dar era fier“, a explicat artistul.

Mutarea la Bucureşti

Prima sa soţie, Cozma Gyöngyver, o pianistă cunoscută din Cluj, nu avea posibilităţi să se realizeze la Galaţi şi a accpetat oferta Operei din Bucureşti.

Aşa se face că Ingo Glass a fost nevoie să lase în urmă şi Galaţiul pentru a se muta în Capitală. A găsit un post vacant ca asistent la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, dar după doi ani a ajuns liber profesionist pentru a se putea ocupa de cei doi copii, Crista (născută la Galaţi) şi Ingmar (născut la Bucureşti), soţia fiind mai mereu prin turnee.



În 1976 ajunge să se angajeze la Institutul „Friedrick Schiller“ din Bucureşti, ca şi consilier artistic. „Unii nu prea ştiau dacă sunt român sau străin. Eram blond cu barbă roşcată“, a precizat Ingo Glass.

Plecarea din România

Părinţii lui Ingo Glass au depus actele de numeroase ori pentru a pleca în Germania, mai ales că aveau acolo deja rude. Dar de fiecare dată le-a fost respinsă solicitarea. Şansa a venit o dată cu angajarea la „Schiller“, unde au început să apară contactele cu diplomaţii străini.

„M-am întâlnit cu ambasadorul Austriei care mi-a spus că va trimite un jurnalist străin, care va face un articol cu mine. Aşa a venit în ţară Pál Lendvay, care s-a întâlnit şi cu mine. Securiştii erau deja pe urmele mele. Ştiau tot ce s-a întâmplat, ştiau de întâlnirea de la Intercontinental“, a afirmat artistul. În plan era doar primul dintr-un şir de interviuri pe care Glass urma să le dea ziariştilor occidentali.

În 1979, a apărut în Finanicial Times articolul cu titlul „România Socialistă începe acolo unde dispare carnea“. Imediat, Glass a fost chemat la Securitate şi i s-a pus în vede că are două săptămâni la dispoziţie ca să părăsească România.

„La Securitate am primit o listă cu ce am voie să pun în valiză. Erau fotografiile, un palton, un costum, ciorapi, cămăşi. Singurul obiect de valoare era inelul de căsătorie. Mi-au spus că trebuie să plătesc totul la casă în avans timp de şase luni şi să revin cu toate chitanţele şi facturile. Atunci am primit paşaportul, pe care erau şi cei doi copii“, a povestit Ingo Glass.

În două săptămâni a primit paşapoartele. „Până în Austria am tremurat de frică. Nu am închis un ochi. M-am temut că vor să mă lichideze. În mod normal trebuia să plec cu avionul de pe Otopeni. Aşa au făcut cu toţii. Pe mine m-au trimis să traversez toată ţara şi să ies pe la Curtici“, a spus Ingo.

A ieşit la pensie de la primăria din München

Ingo Glass a ajuns la München, unde aproape un an a locuit în lagărul de refugiaţi. Norocul său a fost un anunţ găsit într-un ziar local, în care primăria căuta un artist care să ajute la amenajarea unei expoziţii.

 „M-au ales pe mine să facem expoziţia. M-am integrat imediat, iar după expoziţie m-au întrebat dacă nu vreau să rămân la ei. La început am fost angajat cu jumătate de normă. Apoi mi-au dat 3.600 de mărci, salariu. Aşa se face că din 1983 până la pensionare, în 2002, am fost angajatul Primăriei din München“, a declarat Ingo Glass.

Tatăl lui Ingo Glass a murit în Germania, în 1981, la vârsta de 71 de ani.

Artistul revenit în România de abia după Revoluţie. La Timişoara, avea să realizeze un monument de 10 metri, în memoria Eroilor incineraţi la crematoriul „Cenuşa“ din Capitală. "Nu vă imaginaţi ce mi-a bătut inima când am primit scrisoarea să vin la Timişoara să fac o lucrare în memoria Eroilor de la Revoluţie", a spus Glass.



Interesant este că din 1996, artistul a trecut la un nou stil: folosirea triunghiul, a pătratului şi a cercul, în culorile roşu-galben-albastru.

Cea de a doua lucrare din Timişoara se află astăzi în proprietatea lui Emil Cristescu, iar cea de a treia este vizavi de ştrandul Termal şi se numeşte "Poarta spre Serbia" (foto sus), fiind realizat în amintirea războiului din fosta Jogoslavia.

Şi pentru că în viaţă există întotodeauna şi reversul medaliei, Ingo Glass, plăteşte cu un scaun cu rotile pentru munca grea din perioada tinereţii.

„Mi s-au tocit patru discuri de la coloana vertebrală, am zece şuruburi. Nu a fost uşor să fac acele sculpturi mari. Am avut şi o operaţie nereuşită, iar acum sunt în scaun cu rotile. În viaţă totul se plăteşte. De aceea am început să lucrez în aluminiu, e mai uşor. Un mare ajutor vine din partea soţiei“, a spus Ingo Glass, care a primit recent titlul de Cetăţean de Onoare al Timişoarei.

Glass şi-a cumpărat de câţiva ani şi un apartament la Budapesta, iar viaţa şi-o împarte între München şi capitala Ungariei. „Mă consider un european născut la Timişoara, care vorbeşte mai multe limbi: germană, maghiară, română, franceză, engleză. Fiecare limbă străină înseamnă un plus de cultură“, a încheiat Ingo Glass.

 

Printre distincţiile cu care se poate lăuda Glass este Ordinul Meritul Cultural în rang de Mare Ofiţer, acordat de România şi Ordinul de Merit al Ungariei, în grad de Cavaler.