Prim-secretarul Radu Bălan, prezentat ca un erou de fostul ziar al PCR, condamnat la 23 de ani închisoare

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Radu Bălan FOTO: captură video (mariusmioc.wordpress.com)
Radu Bălan FOTO: captură video (mariusmioc.wordpress.com)

Ultimul prim-secretar al Timişoarei, Radu Bălan, a fost aclamat în 22 decembrie 1989 de mulţimea adunată în Piaţa Operei. Apoi a fost arestat şi condamnat pentru reprimarea revoluţiei.

Radu Bălan s-a născut la 24 mai 1936, în comuna Căzăneşti, din judeţul Ialomiţa. A absolvit Academia de Studii Economice de la Bucureşti, iar apoi a îndeplinit funcţia de primar al Timişoarei în perioada 1977-1981. În 1989, cu puţin timp înainte de revoluţie, a fost numit prim-secretar al Comitetului Judeţean Timiş al PCR.

În 22 decembrie 1989 a fost aclamat de mulţimea adunată în Piaţa Operei din Timişoara şi a fost prezentat de ziarul Luptătorul Bănăţean (numele nou al Drapelului Roşu), ca un lider al revoluţiei. Printre lozincile strigate de mulţime a fost şi "îl vrem pe Bălan, că e bănăţean!". Cum Radu Bălan nu era născut în Banat, propagandiştii Luptătorului Bănăţean au găsit rezolvarea neconcordanţei: l-au declarat pe Bălan "bănăţean prin simţire".

Bălan a absolvit Şcola Medie Tehnică de Cărbune de la Lupeni. Între anii 1954 şi 1960 a lucrat ca maistru la minele de cărbune din Valea Jiului şi, ulterior, la Caransebeş. În perioada 1963-1972 a deţinut funcţia de prim-secretar al Comitetului regional Banat şi judeţean Timiş al UTC.

Ziarul propagandist i-a prezentat activitatea e primar astfel: "A declanşat o serie de acţiuni şi lucrări edilitar-gospodăreşti, menite să asigure condiţii cât mai bune de muncă şi viaţă pentru oameni, să facă din Timişoara un oraş cât mai frumos şi civilizat...”. Ca urmare a rezultatelor bune obţinute în judeţul Hunedoara, cu cel mai mare număr de mineri, în 1987 conducerea centrală de partid îl va numi preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, funcţie deţinută până în noiembrie 1989, când va fi numit prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid Timiş şi preşedinte al Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean Timiş.

Radu Bălan a fost apoi arestat pentru participare la reprimarea revoluţiei din Timişoara. A urmat procesul şi condamnarea, în 1991, la 23 ani închisoare. Bălan a murit pe 14 februarie 1995, înainte de judecarea recursului. A fost înmormântat două zile mai târziu, în cimitirul din calea Lipovei.

Prezentat ca un erou de fostul ziar al PCR

“În 22 decembrie 1989, după căderea lui Ceauşescu, fostul ziar al PCR Timiş, «Drapelul Roşu», şi-a schimbat numele în «Luptătorul Bănăţean». Aceasta era de fapt numele vechi, din perioada stalinistă, a ziarului comunist din Timişoara. Articolele din ziar sunt nesemnate, semn că foştilor ziarişti comunişti le era ruşine de activitatea lor anterioară. Printre aceste articole – unul elogios la adresa prim-secretarului PCR Timiş Radu Bălan, declarat nici mai mult nici mai puţin decât liderul comitetului revoluţionar din Timişoara (Frontul Democratic Român, care se constituise în 20 decembrie 1989)”, scrie pe blogul său Marius Mioc, una din cele mai avizate voci în subiectul revoluţiei de la Timişoara.

Radu Bălan a fost înfăţişat ca lider al revoluţiei în ziarul local din Timişoara, dar asta nu l-a ajutat prea mult. El avea să fie inculpat în primul proces al revoluţiei de la Timişoara (procesul celor 25). Va fi condamnat la 23 de ani închisoare la primă instanţă, va face recurs, dar va muri înainte de judecarea recursului.

“Alţi comunişti mai deştepţi s-au prezentat ca lideri ai revoluţiei prin televiziunea din Bucureşti, şi au avut mai mult succes decât Radu Bălan”, a afirmat Marius Mioc, care a scris o serie de cărţi despre Revoluţia din 1989.

Marius Mioc a prezentat şi articoulul din Luptătorul Bănăţean:

“Radu Bălan, lider al Frontului Democratic Român de la Timişoara, român prin fiinţă, bănăţean prin simţire... În noiembrie 1989 este numit prim-secretar în judeţul Timiş, moment primit cu multă bucurie, speranţă şi încredere de toţi locuitorii meleagurilor timişene, pentru că oamenii acestor locuri, care l-au iubit şi stimat permanent, aveau nădejde în el, mai mult decît în cel care i-a precedat, Ilie Matei (n.r. fostul prim-secretar condamnat la 15 ani pentru participarea la reprimarea revoluţiei), om din preajma clicii trădătoare, un ins aspru şi dur, fără pic de suflet şi cultură, care, în plus, a făcut din Timişoara un oraş deschis rubedeniilor, prietenilor şi pilelor sale sau ale altora care i-au cîntat la ureche şi în strună, aşadar Ilie Matei, care pur şi simplu i-a urât pe bănăţeni şi a secătuit economia judeţului şi sufletele prea mult răbdătoare ale oamenilor... Radu Bălan a fost, în perioada ocupaţiei armate, singura minte limpede, deşi i-au fost luate prerogativele puterii de către Ilie Matei, Ion Coman, Constantin Dăscălescu (fostul părim ministru al guvernului), Emil Bobu, ca şi alţi generali şi ofiţeri aşa-zis «superiori». Aceştia din urmă au ascuns adevărul adevărat, au încercat să dea interpretare evenimentului de aici pe seama incidentului cu preotul Tokes Laszlo, refuzînd insistent să vadă că revoluţia i-a cuprins practic pe toţi timişorenii... în care mocnea o ură cumplită împotriva fostului dictator, ură acumulată în toată epoca numită cu dispreţ şi indignare... «de aur», numai pentru familia Ceauşescu însă, de fapt, de pâine neagră, întuneric, frig şi umilinţă pentru poporul român.

Radu Bălan, chiar riscându-şi viaţa, încă în zilele şi nopţile când în joc se afla soarta României, a fost alături şi s-a consultat mereu cu reprezentanţii demonstranţilor şi ai FDR, oferindu-le nădejdea că lupta lor dreaptă va învinge! Şi au învins!... Radu Bălan e liderul pe care Timişoara şi l-a dorit, e omul pe ale cărui excepţionale calităţi se bizuie de-acum a noastră adevărată lumină.

Primele sale dispoziţii au fost legate de: calm, ordine, disciplină, mai bună aprovizionare a populaţiei cu pâine, lapte, carne, apă, căldură, lumină, adică tot ceea ce ne-a lipsit până acum. Să ne trăiască!”, scria Luptătorul Bănăţean.

Dezminţirea într-un colţ de ziar

Cu întârziere, în 25 decembrie 1989, într-un colţişor de pagină, fără nici un titlu, Luptătorul Bănăţean a publicat o dezminţire:  “În legătură cu articolul apărut în Luptătorul Bănăţean nr. 1 (serie nouă), din 22 decembrie 1989, Frontul Democratic Român precizează că Radu Bălan nu este liderul lui şi nici nu face parte dintre membri săi. Informaţiile ce au stat la baza acestui articol nu provin din sursele Frontului Democratic Român ce s-a constituit la Timişoara”.

“Numirea lui Bălan la conducerea judeţului Timiş a fost primită cu bucurie de locuitorii judeţului, pentru că era un activist cunoscut şi apreciat şi, mai ales, pentru că îl înlocuia pe Ilie Matei, un individ dur, brutal, străin de cultura, spiritualitatea şi mentalitatea bănăţenilor. Cu siguranţă că s-au bucurat şi bănăţenii, dar s-a bucurat şi Radu Bălan, pentru că legase multe prietenii în această zonă şi se simţea bine în oraşul de pe Bega. A fost numit în fruntea judeţului Timiş la 3 noiembrie 1989, într-o perioadă dificilă pentru România, inclusiv pentru această zonă, chiar dacă judeţul avea resurse superioare altor judeţe, iar populaţia avea un nivel de trai mai ridicat. Va interveni la "Comtim” Timişoara şi la Întreprinderea de Industrializare a Cărnii, pentru a reduce exportul cu 2000 de tone de carne pe lunile noiembrie şi decembrie, surplus care să fie destinat populaţiei. Prin intervenţiile făcute la Comitetul de Stat al Planificării – pe care l-a condus un an şi patru luni – a reuşit să oprească întreruperile de energie termică şi electrică pentru consumul casnic pe tot parcursul zilei. Bucurându-se de o evidentă simpatie din partea mediului universitar, a reuşit, împreună cu conducerea Centrului Universitar Timişoara, să îmbunătăţească condiţiile de învăţătură şi de hrană ale studenţilor. Şi, totuşi, nimeni nu bănuia că, la foarte scurt timp, numirea în fruntea judeţului Timiş îi va fi fatală lui Radu Bălan, marcându-i, în mod tragic, destinul”, l-a descris Dumitru Tomoni, într-o carte editată de asociaţia Memorialul Revoluţiei.

Începutul Revoluţiei

În  ziua de 15 decembrie 1989, în jurul orei 16.00, Radu Bălan a fost informat telefonic de către secretarul cu probleme de propagandă, Vasile Bolog, că în faţa casei pastorului reformat Laszlo Tokes se aflau aproximativ 100 de persoane, care nu se manifestau sub nicio formă. Cunoştea că pastorul urma să fie evacuat în baza unei hotărâri judecătoreşti, din informaţiile primite de la fostul prim-secretar Ilie Matei, de la Ion Cumpănaşu, şeful Departamentului Cultelor, şi de la preşedinta Tribunalului Judeţean Timiş, Elena Topală. La scurt timp, va fi informat şi de către Ion Deheleanu, şeful Miliţiei judeţului Timiş, şi Traian Sima, şeful Securităţii judeţene, despre situaţia creată în faţa casei pastorului reformat. Ei i-au solicitat lui Bălan să nu dea curs hotărârii de evacuare, întrucât spiritele erau încinse, iar pastorul se bucura de o evidentă simpatie. Pentru a se convinge de informaţiile primite, în jurul orelor 19.00, Bălan s-a dus în Piaţa Maria. Întors la sediu, l-a chemat pe primarul municipiului Timişoara, Petre Moţ, şi l-a trimis la locuinţa pastorului pentru a-l asigura – inclusiv în scris – că nu va fi evacuat.

În dimineaţa zilei de 16 decembrie, la orele 8.30, Bălan a ţinut obişnuita şedinţă de secretariat, unde, pe lângă probleme curente, a informat că sunt şi „ceva probleme în Piaţa Maria”.

Într-adevăr, erau probleme, pentru că numărul celor aflaţi în faţa casei pastorului reformat era în creştere, comparativ cu primele ore ale dimineţii. De aceea, la orele 10.00, Nicolae Ceauşescu l-a sunat pe Radu Bălan şi i-a cerut să ia măsuri pentru evacuarea imediată a pastorului, chiar dacă nu trecuse termenul legal de opt zile de la pronunţarea sentinţei.

"Pentru că la orele prânzului numărul timişorenilor adunaţi în faţa casei pastorului era mult mai mare decât în ziua precedentă, Ceauşescu l-a sunat de mai multe ori, cerându-i să intervină în forţă pentru dispersarea demonstranţilor. La Procesul de la Timişoara (2 martie 1990 - 9 decembrie 1991) – Bălan declara că în perioada 15-17 decembrie, deşi era şeful judeţului şi preşedintele Consiliului de Apărare al judeţului Timiş, nu a dat nicio dispoziţie pentru chemarea şi trecerea la acţiune a forţelor de represiune, deoarece «situaţia din perioada menţionată nu reclama folosirea forţei armate împotriva cetăţenilor»”, a mai scris Tomoni.

Dispoziţiile lui Radu Bălan

Realitatea era alta deoarece, din dispoziţia lui Bălan, inspectorul-şef, colonelul Ion Popescu, a alarmat, la orele 14.45, unităţile ce-i erau subordonate, pentru a acţiona împotriva demonstranţilor, potrivit prevederilor planului unic întocmit în baza Ordinului 002600/1988 al ministrului de interne.

“De fapt, era imposibil să fie trimise forţe represive în stradă, împotriva unor demonstranţi care spre seară s-au mutat în Piaţa Maria, au oprit tramvaiele şi au început să-şi manifeste deschis şi fără echivoc ostilitatea faţă de regimul lui Ceauşescu, fără consimţământul primului-secretar. Că aşa stăteau lucrurile o dovedeşte şi raportul «privind evenimentele care au avut loc în municipiul Timişoara în perioada 15-18 decembrie 1989», întocmit de Radu Bălan pentru conducerea partidului, în care se precizează că s-au luat măsuri ferme, «în cadrul sistemului naţional de apărare, pentru apărarea proprietăţii socialiste, a suveranităţii ţării» şi că «în luptele purtate pentru contracararea acţiunilor criminale, contrarevoluţionare» s-au înregistrat morţi şi răniţi”, a mai susţinut Tomoni.

În jurul orelor 19,00, Radu Bălan s-a deplasat în Piaţa Maria, constatând că situaţia era scăpată de sub control, numărul demonstranţilor era în creştere, iar atitudinea lor era potrivnică regimului ceauşist. Întors la sediu, Bălan a dispus să fie mărit numărul de muncitori ce urmau să fie infiltraţi printre manifestanţi, iar primarul Moţ, împreună cu alţi activişti, să se deplaseze spre Podul Michelangelo, pentru a disloca şi a opri o coloană de manifestanţi ce se îndrepta spre Judeţeana de Partid. Încercarea de dialog a eşuat, astfel că aproape 2.000 de protestanţi au ajuns în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid scandând lozinci împotriva regimului.

Depăşit de evenimente, Bălan, după propria-i mărturie, nu a avut curajul să încerce un dialog cu demonstranţii, deşi ştia că se bucura de simpatia timişorenilor. Obligat de situaţia creată şi de ordinele venite de la Bucureşti, Bălan se va implica tot mai mult în reprimarea demonstranţilor şi chiar în evacuarea pastorului Tokes. Îi va solicita, mai întâi, generalului Vasile Milea, ministrului Apărării Naţionale, să ordone unităţilor militare din Timişoara constituirea de patrule de militari conduse de ofiţeri, care împreună cu organele de ordine să asigure paza obiectivelor din municipiu.

Apoi, îi va da dispoziţie lui Petrea Ioan Cristea, şeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice din judeţul Timiş, să asigure paza sediilor judeţene şi municipale de partid cu 200 de luptători neînarmaţi. Spre miezul nopţii, Bălan participă la o întrunire cu activul de partid şi directorii de întreprinderi din oraş, pe care îi informează despre modul în care a fost atacat sediul Comitetului Judeţean de Partid, despre activitatea antistatală a pastorului Laszlo Tokes şi despre modul în care s-a pregătit evacuarea acestuia. După această întâlnire se va implica, alături de Ilie Matei şi Ion Cumpănaşu, şeful Departamentului Cultelor, în acţiunea de evacuare forţată a pastorului Tokes.

Radu Bălan a ordonat „să se intervină cu toate forţele, pentru a-i dispersa pe manifestanţi şi, apoi, să fie arestaţi cei ce vor fi găsiţi umblând prin oraş”. Într-adevăr, în urma intervenţiei forţelor represive, demonstranţii au fost împrăştiaţi, operându-se până spre dimineaţă peste 200 de arestări.

I-a spus lui Ceauşescu că totul este în “ordine”

În 17 decembrie, pe la orele prânzului, Ceauşescu l-a sunat, de mai multe ori, pe Bălan, pentru a se informa atât de modul în care a decurs defilarea armatei, cât şi de comportamentul timişorenilor adunaţi în Piaţa Operei.

Deşi l-a informat că totul a decurs normal şi situaţia era sub control, la scurt timp, Bălan avea să vadă mii de timişoreni ce se îndreptau spre sediul Judeţenei de Partid. Oficialităţile locale, nu numai că nu acceptă dialogul cu demonstranţii, în marea lor majoritate paşnici, dar şi ordonă ca mulţimea să fie împrăştiată cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă din două autocisterne.

În această situaţie, o parte dintre demonstranţi atacă sediul cu pietre şi sticle incendiare, pătrund în interior şi devastează birourile de la parter. Bălan a ieşit pe poarta laterală a clădirii şi a mers în faţa sediului oficiosului judeţean Drapelul roşu, având un dialog decent şi civilizat cu un grup de demonstranţi, fiind informat de conţinutul revendicărilor.

De aici, după alungarea demonstranţilor din sediu şi din faţa Comitetului Judeţean de Partid, Bălan revine la sediu, fiind informat că a fost căutat de Ceauşescu. De aceea, pentru a putea lua legătura cu dictatorul, va merge la Inspectoratul Ministerului de Interne. Aflând că sediul Judeţenei de Partid a fost devastat, Ceauşescu i-a ordonat să reocupe sediul, să mobilizeze întregul activ de partid şi să-l aştepte pe Ion Coman, care va veni cu un grup de şapte generali şi trei colonei de la MApN şi MI, pentru a restabili ordinea.

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!"

În jurul orelor 17.00, Ion Coman a ajuns la sediul partidului, fiind aşteptat de Radu Bălan şi Ilie Matei. La scurt timp, cei trei demnitari au participat la teleconferinţa organizată de Nicolae Ceauşescu, unde au aflat că s-a dat ordinul de a se trage în demonstranţi. Prin funcţiile deţinute – prim-secretar judeţean, preşedinte al Consiliului Popular Judeţean şi preşedinte al Consiliului de Apărare al Judeţului Timiş – până la venirea lui Coman, Bălan era comandantul tuturor forţelor folosite în Timişoara pentru restabilirea liniştii, adică împotriva demonstranţilor.

Va confirma acest lucru şi Ceauşescu la teleconferinţă: „Bălane, tu, conform Legii 14, eşti comandantul judeţului Timiş!". Răspunsul lui Bălan este fără echivoc: „Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem! Sunt aici cu tovarăşul Coman. S-au luat măsuri pentru executarea ordinului dat de dumneavoastră”.

După teleconferinţă, în timp ce în oraş se trăgea cu muniţie de război, înregistrându-se primele victime, Bălan l-a sunat pe rectorul Politehnicii, Ion Anton, cerându-i să trimită toate cadrele didactice în căminele studenţeşti, deoarece s-a dat ordin să se tragă. Apoi, a convocat o şedinţă cu activul judeţean de partid, pentru a-l informa despre evenimentele derulate în acea zi şi a-i cere să meargă în întreprinderi, să stea de vorbă cu oamenii şi să le spună să nu iasă în stradă, pentru că pot să fie împuşcaţi.

În aceeaşi seară, Bălan i-a solicitat lui Vasile Bolog ca secţia de propagandă să întocmească un material orientativ, ce urma să fie prezentat a doua zi dimineaţa la instruirea activului de partid. Materialul trebuia să cuprindă referiri laudative la adresa lui Ceauşescu, să evidenţieze realizările obţinute de municipiul Timişoara în toate domeniile de activitate şi să-i informeze că în oraş grupuri violente şi elemente străine, diversioniste şi destabilizatoare au făcut mari distrugeri.

La ora 21.00, când se trăgea aproape în toate zonele oraşului, Bălan a transmis Întreprinderii „Victoria” – întreprindere cu grad ridicat de pericol – o notă telefonică prin care cerea să se înarmeze Gărzile Patriotice cu muniţie de război şi, la apariţia duşmanului la limita întreprinderii, să se tragă un foc de avertizare şi, apoi, la picioare. Sigur că nu s-a aplicat acest ordin, pentru că nu exista muniţie de război în întreprindere, dar s-au întărit măsurile de pază şi supraveghere.

Fiind întrebat telefonic de Nicu Ceauşescu, prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid Sibiu, despre situaţia din Timişoara, Bălan l-a informat despre manifestaţiile ce aveau loc în oraş şi l-a rugat să-i procure gaze lacrimogene. După câteva ore, Nicu Ceauşescu i-a trimis, cu un avion militar, un complet cu gaze lacrimogene, care au fost folosite, ulterior, pentru împrăştierea demonstranţilor.

A comunicat că armata a tras şi sunt morţi şi răniţi

În 18 decembrie, la ora 8.00, Bălan împreună cu Ilie Matei şi Cornel Pacoste, va participa la o şedinţă organizată la sediul municipal de partid. Bălan a vorbit primul, comunicându-le că în Timişoara s-a decretat stare de necesitate, iar Armata a tras, rezultând morţi şi răniţi.

După şedinţă s-a deplasat împreună cu Vasile Bolog la Penitenciarul din Timişoara, pentru a vedea de situaţia arestaţilor. La întoarcerea la Judeţeană, a dispus constituirea a două colective formate din activişti de partid şi lucrători din Procuratură, cu misiunea de a se deplasa la Penitenciar şi a-i tria pe cei reţinuţi, urmând ca cei găsiţi nevinovaţi să fie eliberaţi.

În dimineaţa zilei de 19 decembrie, la solicitarea muncitorilor de la ELBA, Bălan s-a deplasat în întreprindere, pentru a intra în dialog cu ei. Muncitorii  din curtea întreprinderii încetaseră lucrul şi cereau îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi scoaterea Armatei din întreprinderi şi din oraş. 

Pe 20 decembrie, la solicitarea a peste 2500 de muncitori de la UMT, aflaţi în grevă şi adunaţi în curtea celei mai mari întreprinderi din oraş, Bălan se va deplasa acolo, în jurul orelor 10,00, fiind urmat de Cornel Pacoste şi de ministrul Construcţiilor de Maşini, Eugen Rădulescu, fost cadru de conducere la această uzină. Muncitorii aveau atât revendicări sociale, cât şi politice, solicitând îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi înlăturarea lui Ceauşescu.

A vrut să schimbe tabăra

“Bălan nu mai identifică opozanţii regimului ceauşist doar cu grupurile de «vandali» sau «iredentişti», ci cu sute şi chiar mii de muncitori, care, cu doar câteva zile în urmă, constituiau temelia acestui regim. El vedea cum oamenii muncii şi-au învins teama şi, în plină zi, strigau, cu toată convingerea, «Jos Ceauşescu!» şi «Libertate!». Era mult prea inteligent Radu Bălan ca să nu realizeze că Timişoara nu mai putea fi Braşovul anului 1987. De aceea, comportamentul său se va schimba, sigur, în limitele permise de cultura politică şi funcţiile pe care le avea. Din acest moment, Bălan nu va mai evita contactul cu protestatarii sau cu reprezentanţii acestora, dimpotrivă, va căuta, până în momentul arestării, să-şi nuanţeze poziţia şi chiar să dea impresia că ar dori să fie în tabăra lor. Astfel, după ce revine în sediul Judeţenei de Partid, se va implica, alături de Cornel Pacoste, în pregătirea sălii mari şi instalarea unei staţii de amplificare, pentru a se putea dialoga cu demonstranţii. Mai mult, după venirea primului-ministru Constantin Dăscălescu şi a secretarului Comitetului Central, Emil Bobu, Bălan va coborî în mijlocul demonstranţilor, se va îmbrăţişa cu muncitorul Ion Marcu de la UMT, care era îmbrăcat într-un cearşaf inscripţionat pe faţă cu «Jos Ceauşescu!» şi pe spate cu «Libertate!» şi va dialoga cu ei. Le-a propus demonstranţilor să-şi stabilească cinci reprezentanţi care să intre în sediu, pentru a-şi susţine revendicările în faţa celor doi demnitari comunişti trimişi de Ceauşescu la Timişoara. Până la urmă, au urcat în sediu 13 demonstranţi, care i-au cerut lui Dăscălescu abdicarea dictatorului, demisia guvernului, eliberarea arestaţilor, restituirea morţilor familiilor pentru a fi îngropaţi creştineşte, alegeri libere”, a povestit Dumitru Tomoni.

În 21 decembrie, Timişoara era deja un oraş liber, revoluţionarii având şi o structură de conducere proprie, Frontul Democrat Român, în frunte cu Lorin Fortuna. În aceste condiţii, Bălan a chemat mai mulţi activişti de partid, comunicându-le că, din dispoziţia lui Coman, urmau să organizeze o contrademonstraţie. Trebuiau formate două coloane, una care să plece de pe platforma industrială din Calea Buziaşului, iar cealaltă din zona întreprinderilor ELBA, Electromotor, 6 Martie etc. Coloanele trebuiau să aibă 200 de militari, 200-400 de membri ai Gărzilor Patriotice şi aproximativ 1.000 de muncitori. În ciuda încercărilor făcute, intenţia nu s-a putut finaliza, muncitorii fiind, majoritatea, în Piaţa Operei. Eşuarea acţiunii i-a fost comunicată lui Bălan, acesta replicând: „Foarte bine, era o prostie!” 

Bălan s-a ocupat de hrana muncitorilor din Oltenia, trimişi din ordinul lui Ceauşescu împotriva timişorenilor. Din fericire, şi această acţiune va eşua, muncitorii convingându-se rapid că pe străzile oraşului nu erau „huligani” şi „beţivi”, ci confraţi decişi să înlăture regimul lui Ceauşescu. 

În 22 decembrie, de la balconul Operei s-a cerut venirea lui Bălan, considerându-se că frontul avea nevoie de experienţa şi popularitatea lui, într-un moment dificil, când Ceauşescu încă nu abandonase puterea. Preluând mesajul liderilor din balcon, mulţimea scanda: „Să vină Bălan, că-i bănăţean!”

Eliminarea lui Bălan

La scurt timp, s-a aflat că cel care orchestrase falsul din Luptătorul bănăţean, cu acceptarea lui Bălan în conducerea F.D.R., era chiar fostul prim-secretar. De aceea, Lorin Fortuna a convocat o şedinţă a biroului executiv al F.D.R., unde a propus eliminarea lui Bălan din organizaţie. La întâlnirea de la primărie, Bălan a venit însoţit de un grup de activişti de partid, deşi nu se convenise acest lucru. Această nouă manevră de presiune l-a făcut pe Lorin Fortuna să propună excluderea lui Bălan şi a activiştilor de partid din viitorul consiliu judeţean, „întrucât revoluţia devenise, între timp, net anticomunistă”.

Într-adevăr, noul consiliu judeţean s-a format fără activiştii de partid şi fără o parte din conducătorii de întreprinderi. Eşecul lui Radu Bălan a însemnat, în acelaşi timp, şi eliminarea activiştilor de partid din noua structură de conducere şi ruptura de comunism în Timişoara.

La scurt timp, în 10 ianuarie 1990, Bălan va fi arestat, iar la 9 decembrie 1991 Curtea Supremă de Justiţie – Secţia militară – îl va condamna la 23 de ani, pentru omor şi tentativă de omor. Va declara recurs dar, între timp, se va îmbolnăvi grav şi va înceta din viaţă la 13 februarie 1995.

“Radu Bălan nu a fost călăul şi nici victima revoluţiei din Timişoara. Nu el a dat ordin să se tragă în demonstranţi, dar nici nu s-a opus ordinului dat de Ceauşescu, deşi a fost mult mai apropiat de timişoreni, comparativ cu predecesorii săi. A fost însă victima sistemului din care făcea parte, a îndoctrinării acceptate în mod deliberat şi, în primul rând, a unei conjuncturi pe care nu şi-ar fi dorit-o nimeni, niciodată”, a concluzionat Dumitru Tomoni.

Citeşte şi:

Ministrul Culturii promite un Muzeu al Revoluţiei la Timişoara, chiar dacă există deja unul

Misterele Revoluţiei. Asasinate la Spitalul Judeţean din Timişoara: oameni răniţi uşor ajungeau la morgă

Timişoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite