Supraviețuitori în coșmarul Holocaustului românesc
0
Iancu Ţucărman şi Liviu Beris au fost principali participanţi la evenimentul „Holocaustul din România, între istorie şi percepţie", organizat de Institutul „Elie Wiesel" la Surduc, în judeţul Timiş. Cei doi au povestit atrocităţile la care au fost supuşi de către regimul antonescian. Perioada peste care aproape 300.000 de persoane nu au reuşit să treacă a fost readusă la viaţă prin intermediul experienţelor acestora.
La 19 ani, Iancu Ţucărman trăia într-un Iaşi unde mai mult de o treime din populaţie era evreiască. În 29 iunie, după o săptămână de bombardamente, aceştia au fost scoşi din case şi încolonaţi fără niciun fel de explicaţie. „Nu ştiam despre ce era vorba, dar ceva ce s-a întâmplat după ce ne-au încolonat să ne ducă undeva, nu ştiam unde, m-a lămurit. Fiind toţi cu mâinile ridicate, a venit un plutonier major, mi-a tras două palme, mi-a scos ceasul de la mână şi mi-a spus <<Lasă, măi jidane, că tot nu vei mai avea nevoie de el!>>. Atunci ne-am dat seama cam ce ne poate aştepta. Ne-au dus apoi la Chestura poliţiei din Iaşi, organ care ar fi trebuit să ne apere de rele, nu să comită crime. Au fost oameni care au vrut să sară gardul şi au sfârşit mitraliaţi", şi-a amintit bărbatul, acum în vârstă de 90 de ani.
Fotodocument: „Grupuri de evrei culeși de prin case în zorii zilei și obligați să spele sângele evreesc de pe pietrele din curtea Chesturei de Poliție”. Foto: isurvived.org
Organizarea fusese făcută cu atenție și din timp. Existau numeroase persoane care știau ce urma să se întâmple, dar nimeni nu a luat atitudine. Iar dintre cei care nu știau dinainte, nu s-a opus nimeni după ce atrocitățile au început să se desfășoare. Crima devenise legală. „Este trist. Nici vecinii, nimeni nu s-a opus. Nu ne aşteptam la aşa ceva, mai ales că viaţa noastră decursese până atunci fără probleme. Nu trebuie să uităm însă că în Iaşi antisemitismul avea rădăcini vechi şi foarte serioase, încă de prin anii '20, cu exponenţi precum profesorul de economie politică Alexandru C. Cuza. De asemenea, prin 1937 au existat razii ale legionarilor, oameni de la marginea societăţii, care spărgeau gemuri în cartierele şi la magazinele evreieşti", a declarat Țucărman.
Trenurile morții
La Chestură au stat o zi întreagă, întinși pe burtă, păziți de o coloană fr polițiști și jandarmi. „Aveau bastoane de cauciuc în mână, iar cei mai zdraveni primeau o lovitură puternică în ceafă. A doua zi dimineaţă, la ora 05.00, am fost iarăşi încolonaţi şi duşi în gară, unde am fost din nou obligaţi să ne întindem cu faţa în jos. Eram atât de mulţi, că oamenii care ieşeau din gară călcau pe noi", a spus supraviețuitorul. Își amintește fiecare detaliu de coșmar de parcă tocmai s-a trezit. În spatele ochilor, ororile sunt încă vii. Deși le înșiră cu tact, bătrânul se chinuie să-și înghită lacrimile.
„În vagonul meu am fost 137. Era un militar care ne lovea pe fiecare cu un băţ şi număra. Eu nu ştiu al câtelea am intrat, dar la 137 a spus <<Închideţi vagonul!>>. În mod normal, într-un vagon din acela, de vite, intrau câte 45 de militari sau muncitori care erau transportaţi dintr-un loc într-altul. Erau 20 de vagoane, cam 2.000 de persoane am fost în trenul Iaşi - Podu Iloaiei. Când am urcat am văzut că pe jos era un strat de vreo 30 de centimetri de bălegar, plus cam doi centimetri de var nestins. Era pregătit special pentru distrugere. Obloanele erau deschise spre interior. A venit un ceferist, îi văd şi acum şapca aceea cu vipuşcă roşie. A spus <<Jidanilor, închideţi oblonul!>>, să nu avem aer. Vă daţi seama că nu am făcut acest lucru. A venit imediat cu leaţuri (bucăţi de lemn - n.r.) şi le-a închis", își amintește Iancu Țucărman.
20 de kilometri în nouă ore
Din 2.000 de persoane au supravieţuit cam 800, iar din vagonul în care a fost urcat Țucărman au ieşit opt. „Temperatura a urcat atât de mult că am fost nevoiţi să ne dezbrăcăm. Mulţi au rămas în pielea goală, eu am păstrat pantalonii, mi-am dat jos haina şi cămaşa. După prima oră am avut primul mort. Era un sportiv. Mi-am dat seama că oamenii care s-au agitat sau aveau mai mari cerinţe faţă de mediul înconjurător erau primii. Am strigat că trebuie să ne păstrăm energia şi forţele", declară supraviețuitorul. Barbaria a continuat încă opt ore, vreme cât trenul morții a fost manevrat pe tot felul de linii secundare, în timp ce sufletele se stingeau pe patul de bălegar cu var nestins.
„În mers, am stivuit cadavrele şi stăteam pe morţi cum stau acum pe scaunul ăsta. Nu puteam să concep, să realizez ce se întâmpla. Asta a fost situaţia. Oamenii au această posibilitate de a se adapta în situaţii limită. Nu am avut niciun sentiment de panică, era de parcă aşteptam să intru dintr-o odaie în alta. În vagon, lumea înnebunea şi se rostogolea ca la circ, de sete. De pe la 20 am început să număr câţi mai suntem.
Fotodocument: Trenurile morții. Foto: jewishcomunity.ro
Ne-au debarcat la Podu Iloaiei pe un imaş unde în mod normal păşteau vitele. Erau numeroase denivelări în care se strânsese apă de ploaie. Mulţi, însetaţi, s-au aruncat să se răcorească. Unii dintre ei, care au băut, au rămas acolo. Am înţeles şi eu de ce după ce am fost duşi către sinagogi, de unde ne-a preluat populaţia care a acceptat să ne cazeze. S-a adus ceai, iar în momentul când am luat prima înghiţitură era să mă asfixiez, atât eram de deshidratat.
Cel care trebuia să mă cazeze, un fost coleg, un fel de rudă cu mine, s-a uitat şi m-a întrebat dacă eu sunt Iancu. I-am răspuns simplu că da, deşi mă întrebam ce-o fi cu el de nu mă cunoaşte. Când m-am privit mai apoi în oglindă, nici măcar eu nu m-am recunoscut. Eram piele şi os, aveam ochii înfundaţi, iar buzele nu se atingeau", și-a amintit Iancu Țucărman.
După sfârşitul războiului, acesta i-a iertat pe călăi, dar nu îi poate înţelege pe negaţionişti. „Au la dispoziţie atâtea filme, fotografii şi documente despre ce s-a întâmplat, cum să negi nişte lucruri evidente? Sunt la fel de periculoşi ca şi cei care ne-au băgat în vagoane. Trebuie să iertăm ce s-a întâmplat, dar nu avem voie să uităm", a spus bătrânul.
Deportat la 13 ani
Liviu Beris a fost nevoit să treacă, deși abia i se putea spune adolescent, printr-o călătorie în care moartea l-a pândit la fiecare pas. Drumul din localitatea sa natală, Herţa, aflată acum pe teritoriul Ucrainei, până în Transnistria a fost o continuă luptă pentru supravieţuire.
„Într-o dimineaţă ne-am trezit cu blindatele ruseşti pe străzi. S-a făcut o naţionalizare rapidă, brutăria tatei a fost preluată, noi am fost trimişi într-o altă casă. Aşa am scăpat de prima deportare. Familiile de pe strada principală au fost trimise în Siberia, de unde nu s-au mai întors decât câţiva tineri, dar pe noi ne mutaseră deja într-o altă locuință.
Apoi, în 5 iulie (1941 - n.r.) trupele române au intrat în Herţa, iar tata m-a luat să mergem în întâmpinarea lor. Am scăpat de Siberia, spunea. Pe drum ni s-au mai alăturat vreo 30 de persoane, dintre care zece erau evrei. Când ne-am apropiat, un căpitan foarte încruntat ne-a spus, în loc de bună ziua, <<Care dintre voi sunt jidani să treacă pe partea asta!>> şi ne-a indicat o margine de şanţ. Am fost puşi să ne descălţăm şi mai mulţi ostaşi au îndreptat armele spre noi. Când a văzut ce se întâmplă, unul dintre cei care se alăturase grupului nostru a sărit în faţa puştilor. Îi reţin doar vocea, strigând în timp ce-şi făcea cruce: <<Ce faceţi, dom' căpitan, ăştia-s oameni care au suferit de-a valma cu noi!>>. I s-au alăturat şi alţii, aşa că nu s-a mai tras. Am primit ordin să plecăm, desculţi cum eram. Aşa m-am născut a doua oară", povestește bărbatul, ajuns acum la vârsta de 85 de ani.
Două zile mai târziu, cei aproximativ 1.800 de evrei care rămăseseră în Herța, aproape jumătate din populația localității, sunt adunați și închiși în sinagogi. „Niciunul nu a rămas afară, nici măcar sugarii. Noile autorităţi erau formate din nişte oameni căzuţi, ca să zic aşa. Un lăutar, un perceptor şi conducerea jandarmeriei au făcut nişte liste, cam 130 de oameni au fost scoşi, fără niciun fel de judecată sau măcar o explicaţie, şi executaţi la moara Kisslinger şi în curtea unui gospodar. Apoi am fost eliberaţi din sinagogi, iar când am ajuns acasă am găsit totul vandalizat. S-au făcut săpături, s-au scos uşile, nu-mi dau seama ce au căutat, ce comori credeau că ascundem", își amintește Liviu Beris. Vecinii, oameni cu care trăiseră o viață fără neînțelegeri până atunci, se făceau că nu îi mai cunosc. „Nu știu nici acum ce li s-a spus, ce fel de dușmani vedeau dintr-o dată în noi", a spus supraviețuitorul.
Sete, boli, foame, gloanțe
În luna august adolescentul a început o călătorie din care puțini s-au mai întors. „Pe 10 august am fost din nou adunaţi cu toţii în piaţeta oraşului, cu tot ce puteam lua la noi, şi duşi, pe jos sau în căruţe, în deportare. Vara lui '41 a fost foarte caldă, era un praf teribil. În câteva zile, omul s-a transformat într-o vită murdară. Nu ne-au dat nimic de mâncare. Dacă aveai ceva, o cămaşă sau orice altceva, să schimbi cu oamenii de la marginea drumului căpătai ceva de mâncare, dacă nu... Dar cea mai grozavă a fost setea. Pe căldura aceea şi pe drumul plin de praf către Prut mai treceam pe lângă fântâni. Cei din fruntea coloanei beau repede şi apoi turnau în jgheaburile de unde se adăpau animalele. Eram peste 1.500 de oameni şi alergam după o gură de apă ca nebunii. Era o luptă inimaginabilă, eu fiind mai mic mă strecuram printre cei care se înghesuiau la jgheab ca să pot bea. Se dădea, imediat, ordin de plecare, iar cei care nu apucaseră să îşi potolească setea mai stăteau şi îşi riscau viaţa. Jandarmii loveau cu paturile puştilor pe oricine rămânea mai în urmă.
Fotodocument: Convoi de evrei deportați.
Mâncare nu aveam, apă nu aveam, în câteva zile ne-am transformat în nişte fiinţe care nu se mai puteau suporta pe sine. După două săptămâni, în Basarabia, ne-am întâlnit cu alte coloane de evrei deportaţi, eram în total cam 11.000 de oameni. În Edineţ ne-au băgat câte 14-15 într-o cameră, tot fără mâncare şi apă. Au apărut păduchii şi bolile. Se murea de foame, de tifos", și-a amintit Liviu Beris.
Ulterior, au plecat spre Nistru, se făcuse toamnă şi începuseră ploi reci care transformau noroiul de pe drum în masa lipicioasă care a oprit până și tancurile nemțești din înaintarea lor către Rusia.
„Pe drum, m-am întors într-o parte ca să-mi fac o nevoie. Am văzut cum un jandarm îndreaptă arma spre un bătrân care rămăsese în urmă şi îl împuşcă. Dintre cocenii de porumb au apărut ţărani care l-au dezbrăcat imediat. Convoaiele morţii erau mereu urmărite. Dacă aveai o haină mai bună, ca să nu atragi atenţia, o murdăreai cu noroi, ca să nu te trezeşti împuşcat contra cost. Ţăranii le dădeau bani jandarmilor şi ei executau. De-a lungul drumului am văzut multe cadavre dezbrăcate.
După ce a început lapoviţa şi ninsoarea, la un moment dat am fost opriţi să înnoptăm lângă un deal. Mama mi-a spus să nu dorm, pentru că cine adoarme nu se mai trezeşte. Dimineaţa, jandarmii loveau cu bocancii oameni care nu mai aveau cum să se ridice. Rudele disperate să îi îngroape i-au lăsat în urmă, bătute cu paturile puştilor. Când ne-am îndepărtat a rămas în spate un deal alb, acoperit de cadavre", a spus Beris.
În cele din urmă au fost abandonaţi într-un grajd de vite. Au trăit în lagărul Moghilev, în case înconjurate de sârmă ghimpată, muncind pentru puţin „jir", un fel de supă cu boabe de porumb. În 25 decembrie 1943 s-au putut întoarce acasă, în Herţa. Mai erau 400.
„Restul, până la 1.800, au murit de foame, boli şi gloanţe. Nu am cum să vă explic exact ce a însemnat lupta pentru supravieţuire, pentru un măr, pentru lemnele de foc pe care le furam, cu riscul de a fi prins şi împuşcat de patrule, din acoperişurile caselor părăsite”, a declarat bătrânul.
După război şi noua perioadă de foamete, Liviu Beris a continuat şcoala, îndemnat de tatăl său, a făcut facultate şi a avut o carieră în domeniul cercetării ştiinţifice. Pe călăi i-a iertat. S-a folosit, mereu, de figura schimonosită a unui soldat pe care s-a întors să-l privească în timp ce acesta îl lovea cu patul puştii. I-a rămas întipărită în minte ca o întruchipare a urii, o imagine ce nu trebuie repetată.
Se încarcă comentariile...
