Timişoara a continuat propria revoluţie anticomunistă, în 1990. „Suntem cu paşi înaintea ţării pe drumul reîntoarcerii la civilizaţia europeană“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Oameni protestând în Timişoara la începutul anului 1990
Oameni protestând în Timişoara la începutul anului 1990

În 1990, timişorenii nu considerau că Revoluţia din decembrie 1989 s-a încheiat. Oamenii au continuat să protesteze împotriva foştilor comunişti, nomenclaturişti şi securişti, care s-au regrupat după grotescul proces al soţilor Ceauşescu.

Liderii Societăţii Timişoara, alcătuită din cei mai importanţi intelectuali anticomunişti din oraş, au ştiut, încă de atunci, drumul pe care România avea să o urmeze după căderea lui Ceauşescu. 

Când PCR s-a dizolvat, Frontul Salvării Naţionale i-a absorbit pe cei mai importanţi membri ai defunctului partid comunist. Cei mai mulţi membri ai nomenclaturii lui Ceauşescu au fost menţinuţi în funcţii. George Şerban, liderul Societăţii Timişoara, s-a afirmat ca publicist, dar şi organizator în sfera societăţii civile, ca promotor înverşunat al principiilor democratice. Din păcate, acesta a murit în 31 decembrie 1998, la vârsta de doar 44 de ani.

Cât timp a fost în viaţă, George Şerban a scris în ziarul “Timişoara”, apărut imediat după Revoluţie. Chiar în numărul trei al ziarului, George Şerban publica articolul “Aceeaşi Mărie cu altă pălărie”, o poziţie limpede, lucidă, despre ceeea ce însemna Frontul Salvării Naţionale  -adică o regrupare de foşti comunişti cu funcţii şi de securişti. 

Vă prezentăm un articol publicat de George Şerban, în 13 februarie 1990, în ziarul “Timişoara”, sub titlul “Totul despre misteriosul Front al Salvării Comunismului”, în timpul manifestărilor anti FSN şi anti Iliescu care aveau loc la Timişoara. 

„În urmă cu aproape un an, Europa Liberă difuza manifestul de constituire a unei organizaţii româneşti de opoziţie, clandestină, care ţinea să precizeze că este din interiorul Partidului Comunist Român. Folosind limbajul de lemn tipic activiştilor comunişti, membrii organizaţiei respective propuneau înlăcturarea dictaturii şi reformarea socialismului românesc în direcţia modelului gorbaciovian.

Era surprinzătoare absenţa oricărei idei de pluralism politic. Deci: perestroika, glasnost, “socialism cu faţă umană”...dar monopolul puterii PCR în mâna comuniştilor. 

Zadarnic am aşteptat şi alte semne de existenţă din partea „revoluţionarilor” din elita nomenclaturii ceauşiste (câteva dintre datele ce apăreau în manifest atestau prezenţa, cel puţin a unora dintre ei, la întrunirile la vârf ale partidului, fapt de asemenea remarcat şi de comentatorii Europei Libere). Niciun alt manifest, niciun act public, nici cea mai palidă mişcare de opoziţie la zecile de şedinţe ale Comitetului Politic Executiv, la plenare sau alte întruniri. Nimic. Nici măcar la Congresul din noiembrie, deşi ar fi fost prilejul cel mai nimerit pentru o insurecţie nesângeroasă în interiorul partidului. 

Am aşteptat în zadar, curajul activiştilor de elită se epuizase odată cu redactarea şi scoaterea din ţară a acelui manifest. Nici chiar în zilele cumplite ale revoluţiei timişorene n-au găsit de cuviinţă să acţiuneze. Au stat cuminţi, ascunşi în birocraţia anonimă din jurul dictatorului, rămânând până la capăt complicii lui. Bucureştenii au fost scoşi în stradă nu de ei, ci, culmea irnoniei istoriei, chiar de Ceauşescu.

Timişoara 1990

Un alt FSN legal şi plenipotent

Uitasem cu totul de acel ciudat Front din interiorul PCR (în care mulţi ne pusesem speranţa răsturnării dictaturii), când în seara zilei de 22 decembrie, domnul Ion Iliescu a anunţat, cu zâmbetul său gorbaciovian, constituirea...Frontului Salvării Naţionale. Asociaţia cu cel anterior a fost instantanee. O tresărire numai, un amestec repede trecător de suspiciune şi teamă. Atât. Trăim eurofia Marii Victoriii, care strivea automat orice îndoială: nimeni şi nimicnu mai poate împiedica România să evadeze din lagărul comunist. Şi, pentru moment, totul pleda pentru o simplă coincidenţă de denumire. Platforma-program prevedea pluralismul politic, în jurul domnului Iliescu se aflau numai tineri cu brasarde tricolore, ochi încercănaţi şi obraji neraşi. În Consiliul FSN erau aclamaţi disidenţii marcanţi ai naţiunii, alături, e drept, şi de foşti activişti ai partidului, însă dintre cei şase, care-şi manifestau public opoziţia. În plus, noul organism de conducere, deşi monopoliza întreaga putere în stat, promitea să fie numai provizoriu, de tranziţie până la alegerile generale. Deci nepericulos, deşi era condus de un fost activist de frunte al partidului.

Timişoara 1990

Conducerea comunistă a unei revoluţii anticomuniste

Am avut de la primul moment temerea împingerii spre stânga a Revoluţiei. La început, e drept, slabă, generată numai de teama că cel ce semna de-acum singur toate decretele pozitive ale Frontului, asemenea dictatorului odinioară, nu-şi schimbase în anii din urmă convingerile intransigent comuniste. Pe premea când era prim-secretar la Iaşi, am avut prilejul, ca student cu preocupări gazetăreşti, de a-l audia pe domnul Iliescu şi de a participa chiar la două dezbateri conduse e el. Îmi formasem o părere clară. Pe care, din păcate, mi-o păstrez şi astăzi. A fost şi este un om inteligent, abil, cu un deosebit simţ practic, bun orator şi, subliniez, bine intenţionat în ceea ce întreprinde, însă incapabil să iasă din hăţurile ideologiei comuniste...

Domnul Ion Iliescu, prin tot ce a întreprins după 22 decembrie, s-a arătat în continuare fidel teoriei leniniste. Deşi faţă de noi se străduie să-şi ascundă culoarea politică, în interviurile acordate presei străine apără „valorile” comunismului. Asociat într-un soi de troikă postrevoluţionară cu Petre Roman şi Silviu Brucan, se străduie să ne înşele vigilenţa, luându-ne drept un popor de naivi. Rezultatul este catastrofal: scindarea în două a naţiei şi învrăjbirea celor două părţi. Partea care se lasă încă amăgită de jocul lor demagogic şi partea care nu vrea să admită cu niciun preţ reîntoarcerea totalitarismului. Ar trebui să scriem pe toate zidurile, la intrarea tuturor fabricilor, un adevăr elementar şi esenţial - cel mai deştept şi mai bine intenţionat şef comunist nu poate trece peste o prejudecată care este chiar miezul ideologiei comuniste: credinţa că o societate nu poate funcţiona altfel decât controlată de sus până jos şi constrânsă prin organe de represiune! Aşa vor înţelege, poate, de ce Securitatea nu a fost desfiinţată, ci şi-a schimbat numai ministerul tutelar. De ce televiziunea liberă a fost din nou supusă presiunilor politice şi cenzurii. Cum de a putut fi dată o lege de apărare a organelor de poliţie, mai draconică decât cea din perioada dictaturii. Bruscrarea unui poliţist se pedepseşte cu închisoare de la trei la şapte anii. Orice alţi lideri, necomunişti, ar fi dat mai întâi o lege de protejare a cetăţeanului de abuzurile organelor de ordine, aşa cum există în toate ţările civilizate. Şi cine ştie câte alte decrete de întărire a constrângerii sociale nu am fi primit „cadou” dacă în, istorica de-acum, zi de 28 ianuarie 1990 societatea nu s-ar fi revoltat. 
 

Timişoara 1990

Lovitură de stat sau confiscarea Revoluţiei?

Raporturile dintre actualul FSN şi cel clandestin, din interiorul PCR, se cer de urgenţă clarificate. Până acum, programul politic şi economic impus de troika Iliescu-Roman-Brucan este aidoma celui din manifestul difuzat cu un an în urmă la Europa Liberă. În plus, aşa cum a reieşit şi din mascarada de proces care ne-amâncat nopţile, există foste personaje ceauşiste importante aflate sub înaltă protecţie.

De asemenea, pe culoarele vieţii politice bucureştene circulă din nou Ilie Verdeţ, Miu Dobrescu, Paul Niculescu-Mizil, Eugen Florescu. Acesta din urmă, una dintre cele mai triste figuri ceauşiste, în ultima vreme consilier principal al dictatorului, editează revista....Democraţia. domnul Florescu are fonduri, are hârtie, are tot ce-i trebuie, în timp ce ziarele revoluţiei se zbat în lipsuri, ameniţate zilnic de pericolul dispariţiei.

Timişoara 1990

Dacă se va dovedi că cele două Fronturi sunt unul şi acelaşi, atunci acuzaţiile de lovitură de stat capătă greutatea plumbului. Ar însemna că Revoluţiei i s-a furat în ultima clipă puterea: vechicul Front, lipsit de orice merite revoluţionare, a stat cuminte şi şi-a protejat pielea până s-a ivit prilejul de a prelua fără riscuri fotoliile din vârf. În timp ce Timişoara se lupta disperată, de una sngură, cu dictatura, în timp ce tineri, bătrâni, copii, femei şi bărbaţi mureau în jurul nostru ori erau maltrataţi bestial, în timp ce noi dormeam în stradă pentru a ne apăra Revoluţia şi ne întrebam demoralizaţi: „Ce fac bucureştenii, de ce nu ies odată în stradă?!”, în acest timp domnii Iliescu, Roman, Cazimir Ionescu şi celelalte vedete feseniste îşi petreceau viaţa cotidiană. Dormeau în paturile lor, îşi luau micul dejun şi cafeluţa de dimineaţă, îşi mângâiau nevasta şi copii... Acum ei sunt singurii revoluţionari autentici, care ştiu încontro trebuie dusă ţara. În Consiliul FSN nu au fost chemaţi timişoreni. Nu, întrucât timişorenii ar fi avut o autoritate morală stânjenitoare pentru şefii bucureşteni. Nu, întrucât Revoluţia timişoreană a fost clar anticomunistă, în timp ce ei sunt comunişti. Nu e de mirare, în asemenea condiţii, că Timişoara nu există pentru Televiziunea Română „Liberă” şi pentru presa bucureşteană.

Timişoara 1990


 

Se scrie scrie efectiv, negru pe alb, că dictatura a fost răsturnată în timp record: două zile. 

Nedreptatea ne supără, dar nu ne abate din drum. Într-o atmosferă de linişte şi temperanţă, Timişoara îşi continuă propria sa revoluţie, fiind şi astăzi, ca şi la început, cu zece paşi înaintea ţării pe drumul reîntoarcerii la civilizaţia europeană. Îmi exprim simpatia şi respectul pentru noile organe de conducere ale judeţului şi municipiului, rezultate din primele alegeri democratice din România postbelică. Au avut din primul moment bunul simţ de a-şi anunşa ferm provizoratul şi deschiderea către pluralism politic. Să le sprijinim, întrucât sunt singurele care au legimitate în toată România şi ne pot ajuta să ţinem stafia totalitarismului departe de cimitirele în care care ne dorim eroii”, a scris George Şerban, liderul Societăţii Timişoara.

George Şerban


 

Nu peste mult timp, în 11 martie 1990, în Piaţa Victoriei din Timişoara a avut loc un mare miting anticomunist la care au participat în jur de 40.000 de persoane, unde s-a citi Proclamaţia de la Timişoara, cu al său Punct 8, care nu a fost niciodată acceptat în România. 

Conform reprezentanţilor Societăţii Timişoara, revoluţia anticomunistă a început în 15 decembrie 1989 şi s-a încheiat în 15 iunie, la Bucureşti, după ce minerii aduşi de Iliescu au "curăţat" Piaţa Universităţii. 

Citiţi şi:
 

Cum ar fi arătat România astăzi dacă s-ar fi aplicat Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. „Atunci a căzut guvernul ceauşist, dar cel comunist a continuat“

Timişoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite