Valeriu Sepi, omul cu capra din trupa Phoenix: „Am fost aproape frate vitreg cu Nicu Covaci“. Destinul artistului care a renunţat la Singapore pentru Timişoara
0Valeriu Sepi (70 de ani) este unul dintre artiştii care au scris istorie în legendarul grup Phoenix. El povesteşte, pentru „Weekend Adevărul“, despre relaţia sa aproape familială cu Nicu Covaci, dar şi despre cei 24 de ani petrecuţi în cealaltă parte a Globului, în îndepărtatul Singapore şi despre decizia de a se întoarce pe meleagurile natale.
La începutul anilor ’70, legedara formaţie Phoenix a fost nevoită să renunţe la repertoriul occidental şi, pentru a putea rămâne pe piaţa epocii comuniste, a cotit-o spre un inedit stil etno-rock. În concertele pe care le susţinea, trupa, în frunte cu Nicu Covaci, avea pe scenă un instrument aparte. Este vorba despre tradiţionala capră – acel obiect arhaic românesc folosit de colindători în perioada dintre Crăciun şi Anul Nou. Omul din spatele caprei era Valeriu Sepi, un artist desăvârşit despre care s-a vorbit prea puţin. A fost unul dintre oamenii de bază ai trupei Phoenix şi nu s-a dezis niciodată de proiectul dus mai departe de Nicu Covaci. Valeriu Sepi a participat la marile concerte susţinute de Phoenix după Revoluţie, chiar dacă el venea atunci tocmai din îndepărtatul Singapore. Artistul a trăit un sfert de secol în cel mai mic stat din Asia de Sud-Est. După aproape un sfert de secol petrecut în Singapore, la cei 70 de ani pe care îi împlineşte în noiembrie, Valeriu Sepi a decis să revină în Timişoara pentru totdeauna.
„Weekend Adevărul“: Pentru început, vreţi să ne vorbiţi un pic despre copilăria petrecută în satul timişean Valcani.
Valeriu Sepi: Mai întâi, să vă spun că eu sunt născut la Reşiţa, în 1945, în 1 noiembrie, de Ziua Morţilor. Am venit pe lume atunci când s-a terminat războiul. Când am venit eu, armele au tăcut! Din partea lui tată-miu, neamurile erau din Valcani. Din partea maică-mii, care era din Reşiţa, sunt neamţ. Şi cine mai ştie ce mai avem în genele noastre, pentru că bănăţean curat nu există. De aia şi numele meu de familie, Sepi, care vine de la „szep“, care înseamnă „frumos“ în ungureşte. Dar toată copilăria mi-am petrecut-o acolo, la Valcani. Am avut vie la capătul satului, care era lângă frontiera cu Serbia. Aveam pichetul de grăniceri în curte.
Iarna pe uliţă
Tatăl – fotbalist, unchiul – căpitanul Naţionalei
Purtaţi numele unor mari fotbalişti din perioada FC Ripensia Timişoara. Există o legătură de rudenie cu ei?
Cum să nu! Graţian Sepi, cunoscut ca Sepi II, care a jucat în echipa de aur de la Ripensia Timişoara şi care a fost şi în naţionala de fotbal a României, era unchiul meu. El era unul dintre fraţii lui taică-miu. Erau trei: tata, Valeriu – îl chema ca pe mine, Silviu şi Graţian. Toţi trei s-au născut la Valcani. Şi toţi trei au jucat fotbal, dar cel mai celebru a fost Graţian, care a ajuns căpitanul naţionalei României. Silviu era Sepi I, care a jucat la Poli şi la Reşiţa, unde a devenit campion naţional, în 1931, iar tata, Valeriu, era cunoscut ca Sepi III.
Dacă proveniţi dintr-o familie de fotbalişti înseamnă că aţi jucat fotbal şi dumneavoastră, nu?
Am avut destul fotbal în familie să mă satur. Am mers la meciuri, toţi colegii lor de echipă veneau la noi, am auzit o grămadă de poveşti legate de fotbal. Printre cei care veneau la noi se numărau şi renumiţii Dobay (n.r. – Ştefan) şi Bindea (n.r. – Silviu). Mă luau cu ei la restaurantul „Sinaia“, din Timişoara, unde depănau ei amintiri. Am jucat numai un pic fotbal. Luam banii de la tată-miu să merg la fotbal, dar eu îmi cumpăram îngheţată. Însă am practicat alte sporturi. M-a atras atletismul şi am practicat aruncarea suliţei, dar şi canotajul şi boxul. Am fost şi vicecampion judeţean la box. Aşa că sport am făcut destul.
În braţele tatălui...
Să mai stăm un pic la fotbal. Cum erau aceşti mari fotbalişti spre deosebire de vedetele de azi?
Erau alte vremuri, nu exista vedetismul de astăzi. Îmi povesteau cum au jucat ei la Campionatul Mondial din Franţa, şi mergeau cu şunca în valize. Nu aveau bani de restaurante. Nu era ca acum. Fiecare era pe pielea lui. Ţin minte că veneau sâmbătă şi duminică la Valcani, iar când se duceau înapoi, la Timişoara, plecau cu câte 25 de litri de vin. Se strângeau câţiva din sat – popa, miliţianul, dascălul de la şcoală – şi beau zece litri de vin înainte de masă. Bătrânii făceau sute de litri de vin. După ce mâncau, plecau în capătul viei, la pescuit.
Unchiul lui Valeriu, Sepi II, era căptanul naţionalei
„Tată-miu mă voia maistru ţesător“
Cum aţi ajuns să faceţi liceul la Reşiţa?
Liceul l-am făcut la Reşiţa pentru că părinţii mei au divorţat. Eu eram ba la mamă-mea, ba la tată-miu. Tată-miu a vrut să mă înscrie la o şcoală de maiştri, pentru a mă face maistru ţesător, la Timişoara. Numai de asta nu aveam eu chef. Atunci mi-am luat inima în dinţi, am furat 25 de lei din portofelul lui, am luat bilet de tren şi am plecat la Reşiţa. Mama era secretara Uzinei Siderurgice, apoi a fost transferată la fabrica unde se făceau turbinele. Fratele cel mare al lui tată-miu, Silviu, a lucrat şi el ca şef la uzinele de la Reşiţa, iar apoi a făcut parte din cei care au pus pe picioare fabrica de sârmă de la Câmpia Turzii. Pentru că a făcut nişte glume cu Ceauşescu, l-au arestat şi l-au condamnat la cinci ani de puşcărie. A făcut şi „canalul“. Apoi l-au reabilitat, au spus că a fost de fapt o greşeală. El a pus şi bazele echipei de fotbal din Reşiţa.
Sunteţi singur la părinţi?
Nu. Mai am o soră. Ea trăieşte în Germania, la Freiburg.
Să revenim la perioada Reşiţa…
La Reşiţa am terminat liceul, dar am făcut apoi seralul, şcoala de subingineri. Era în perioada ’65-’68. M-am plictisit repede la Reşiţa şi am plecat la facultate, la Timişoara. Asta era în anul 1969.
Când l-aţi cunocut pe Nicu Covaci?
Când am intrat eu la facultate, el era în anul III. Dar ca să nu-l ia în armată, el a tot repetat anii. Aşa că am devenit colegi. Chiar dacă el era mai mare ca mine. Atunci ne-am împrietenit mai tare. Noi am devenit ca fraţii, pentru că mama lui Nicu şi tată-miu au fost iubiţi, erau împreună. Eu cu Nicu stăteam, aşadar, în aceeaşi casă. Dacă s-ar fi întâmplat o căsătorie între ei, noi am fi fost fraţi vitregi. Dar ei nu s-au căsătorit. S-au şi despărţit mai târziu. Dar eu sunt şi acum frate cu Nicu Covaci, poate să facă cine ce vrea, să spună ce doreşte, eu sunt alături de el.
Valeriu Sepi şi Nicu Covaci
În Phoenix când aţi ajuns?
În 1970, Moni Bordeianu, primul solist al Phoenixului, a decis să plece în America. A fost o perioadă grea pentru trupă. A fost interzisă pentru un an. De fapt, a tot fost interzisă, dar Phoenix a susţinut totuşi concerte. Eu am venit în trupă după ce a plecat Moni. În anul 1971 a ieşit albumul „Cei ce ne-au dat nume“, primul LP de rock românesc, la care am participat şi eu. Am fost în Phoenix cam până la albumul „Cantafabule“, până prin 1975.
„Trăgeam de caprele mici“
Aţi intrat în trupă cu un instrument mai aparte...
Eu am construit caprele ca instrumente de percuţie, dar şi pentru scenografie. Eu nu eram muzician, nu am studii muzicale, dar ureche muzicală cred că am. Aşa că eu am făcut percuţia şi pe scenă, pentru că nu era mare lucru. Trăgeam de caprele mici. Pentru efect, am împodobit caprele cu piele întoarsă, am pus blană pe ele. Dar era nevoie de toată treaba asta, pentru că noi am propagat acest etno-rock. Ceauşescu a interzis să se cânte ca în Occident, Phoenix nu mai avea voie să cânte piese în limba engleză. Trupa nu mai exista, practic, după plecarea lui Bordeianu. Atunci când am venit eu, alături de Covaci venise şi Josef Kappl, iar noul solist avea să fie Mircea Baniciu. Aşa s-a refăcut trupa. Am mers cu Phoenix în turnee, am fost şi la Sopot.
Ştiu că v-aţi ocupat şi de teatru.
În perioada facultăţii făceam şi muzică, dar şi teatru, cu Victor Cârcu. Era vorba de Teatrul Casei Studenţilor din Timişoara. Am făcut o piesă cu care am reprezentat România la un festival internaţional ţinut în Croaţia, la Zagreb. Se chema „Oglinzile“, era cu Nicky Woltz, a participat şi regizorul Aureliu Manea. Era un fel de fabulă la adresa Uniunii Sovietice. După mulţi ani, a ajuns şi Nicu Covaci să cânte „În umbra marelui URSS“. La vremea aia era pericolul rusesc, în piesă unul era lupul, altul era ursul. Am avut mare succes.
Sepi lucrează la confecţionarea unei capre
Eraţi atras de mirajul Vestului?
Atunci când am fost în Croaţia, cu teatrul, am primit o ofertă de la un ansamblu din Austria. Au vrut să ne ia în trupă. Era aproape Triestul, puteam ajunge rapid în Occident. Stăteam cu Victor Cârcu la o votcă pe trotuar şi spuneam: „Suntem cei mai buni la toate, la facultate, la teatru, ce ne trebuie nouă Occident?“. Ne-a venit mintea la cap după zeci de ani. Asta e. Ne-am întors în România. La vremea respectivă, am mai făcut o piesă, care era cunoscută ca „Mica Ţiganiadă“, devenită mai târziu un hit al trupei Phoenix. Am prezentat piesa la Casa Studenţilor, în faţa scenei era sârmă ghimpată ca decor.
Motoarele electrice şi marea idee
Aţi ieşit din formaţie înainte ca Nicu Covaci să plece din ţară. De ce?
Pentru că eu deja aveam familie şi m-am angajat la întreprinderea Electromotor. M-am căsătorit în anul 1975 şi nu am mai putut merge cu ei în turnee. Eu nu mai puteam, aveam deja şi copil mic, fiica mea s-a născut tot în 1975.
Ce făceaţi la Electromotor?
Am fost angajat ca designer. M-a luat domnul Bogoevici, care era inginerul-şef pe acolo, şi am făcut grupa de designeri alături de Călin Beloescu. Eram desenatori. Desenam motoare electrice, am participat şi la marea idee de a face motorul electric liniar pe pernă magnetică. Trebuia să fie un tren care să meargă de la Timişoara la Constanţa pe pernă magnetică.
Şi ce s-a ales de acest proiect?
Nu a ieşit, evident. Dar era o chestie simplă dacă oamenii se puneau de acord cu ideile de la început. Însă a devenit o utopie, ceva ce era imposibil de făcut. Ţin minte că la o şedinţă ţinută la Politehnică despre proiect, a venit o tovarăşă, mare specialistă, care spunea că nu se poate face acest tren, că e prea rapid. Eu m-am enervat şi i-am zis că lucrul cel mai rapid e glonţul. Până la urmă, au făcut şi un prototip la Politehnică, au construit şi o pistă de 100 de metri la stadionul Ştiinţa. Nu puteai să intri în acel tren, trebuia să te apleci, aşa de mic era.
Nu a funcţionat nici prototipul?
Nu. Betoanele de la traseu nu puteau să aibă denivelări mai mari de doi-trei milimetri. Un specialist în transportul curentului electric a explicat că, pentru aşa ceva, îţi trebuie un curent constant. Perna magnetică nu funcţiona altfel. La nivelul curentului din România, trebuia să se facă un transformator la fiecare 50 de kilometri. Era absolut utopic, nu s-a realizat. Dar noi am făcut prima machetă pentru acest tren. Dacă proiectul ar fi fost acceptat, noi, cei de la Electromotor, trebuia să producem motoarele. ;
„I-am spus lui Nicu: «Dacă mă împuşcă cineva, rămâne copilul fără tat㻓
Revenind la Phoenix, Nicu Covaci a decis să plece. Ştiaţi de planul său?
Ştiam că vrea să plece. El voia să cânte. Aici, tot timpul ne puneau piedici. De aia a şi plecat Covaci. Ştiam ce se întâmplă, sigur că da. Eu i-am spus că nu pot să plec. Dar am păstrat contactul. El a plecat legal în Olanda, prin căsătorie. Apoi a şi venit înapoi.
Eraţi pe lista celor care urmau să fie scoşi în 1977, în boxele Marshall, cu camionul, pe la graniţa cu Iugoslavia?
Eram şi eu pe lista celor pe care i-a scos Nicu din ţară cu camionul, pe la sârbi. Dar nu s-a vorbit despre asta. Oricum, eu i-am spus de la început lui Nicu: „Nu pot să fac nicio mişcare, că dacă mă împuşcă cineva, rămâne copilul fără tată“. Nu eram singur. Avem nevastă, copil. Eu aveam oricum actele depuse pentru a pleca legal în Germania. Nu ştiam însă ziua în care urma să plece. Am aflat a doua zi că au plecat, pentru că nu mai erau nici boxele la „Tuşi“ – mătuşa lui Nicu, acolo unde le ţinea. ;
„Făceam afişe la negru. Eram specialist“
„Weekend Adevărul“: Spuneaţi că la momentul fugii lui Nicu Covaci aveaţi actele depuse pentru emigrare?
Valeriu Sepi: Mi-am depus actele de emigrare şi aşteptam să plec oficial. Mama şi sora erau plecate deja în Germania. Soră-mea a plecat prin Crucea Roşie, pentru o operaţie de coxartroză. Operaţia a ieşit prost şi avea nevoie de un părinte alături. Aşa a plecat maică-mea. Au rămas în Germania, la începutul anilor ’80.
Cei care îşi depuneau actele pentru emigrare erau daţi afară de la serviciu. Aţi avut de suferit şi dumneavoastră?
Imediat m-au retrogradat! M-au trimis la atelierul de fabricat etichete. Până la urmă, a fost o chestie chiar mai bună pentru mine. Aveam plăci industriale de aluminiu şi puteam să fac ce vreau eu. Atunci am făcut toate afişele de la festivalurile de jazz, rock, de la concertele importante care aveau loc în oraş. Am făcut afişele trupelor. Casa de Cultură a Studenţilor aducea de două ori pe an trupe de jazz din străinătate. Eu le făceam afişele, la negru. Nici nu ştiau şefii. Pe vremea aia toată lumea se descurca cum putea. Făceam şi serigrafii pe maiouri. Eu făceam şi afişele de la festivalul Tim Rock. De fapt, toţi veneau la mine, eram specialist.
Toate coperţile discurilor trupei Phoenix vă aparţin?
Eu eram graficianul Phoenixului, sigur că eu le-am făcut. La „Cantafabule“ am lucrat cu soţia mea, Elisabeta, care era eleva mea. Era foarte bună în grafică, în haşură de tuş. Am trecut-o mereu pe copertă la autori. Era scris Elisabeta şi Valeriu Sepi. Am stat 17 ani împreună, pe urmă am divorţat. Acum ea pune peste tot în CV-ul ei că este lucrarea ei, că e grafica ei. Scrie peste tot Elisabeta Ochsenfeld. Şi casa de la Gărâna, pe care o deţine ea, Arthaus, eu am făcut-o. Dar nu mai contează…
Formulare mari şi formulare mici
Când aţi primit dreptul de a pleca din România?
Am aşteptat şase ani de la momentul în care mi-am depus actele. Într-o bună zi, când nici nu mă mai aşteptam, am fost chemat la Miliţie, unde mi s-a spus că pot să plec. Era perioada în care Ceauşescu era certat cu Helmut Kohl, tocmai pe tema vânzării etnicilor germani din România. A trebuit din nou să depun formulare mari şi formulare mici, iar în 1986 am plecat. M-am dus la mama, în Germania, la Freiburg. Ne-am mutat apoi la Heidelberg. Fosta mea soţie şi fiica mea tot acolo stau şi acum. Să fiu sincer, am plecat din România din două motive: voiam să văd lumea şi voiam să am galeria mea.
Când aţi deschis galeria de la Heidelberg?
Ne-am angajat imediat ce am ajuns în Germania. Soţia s-a angajat la muzeul de Arheologie şi eu – la o galerie de artă, la înrămat tablouri. Apoi, am cunosut un tip care venea pe acolo şi care avea un petshop în centrul Heidelbergului. M-am împrietenit cu acest tip. La un moment dat, mi-a spus că s-a săturat de câini şi pisici şi mi-a propus să deschid eu acolo o galerie de artă. Ştia că mă interesează un spaţiu. L-a scos pe ăla cu animalele afară şi mi-a dat mie spaţiul. Mi-a dat în plus şi locuinţa de deasupra galeriei, care era tot a lui. Aşa mi-am făcut şi locuinţă, şi galerie în plin centrul Heidelbergului. Acolo, cu spiritul meu de afacerist, pe care nu-l aveam deloc, am făcut un tablou de 13 metri, într-un spaţiu lung de 15 metri. Aşa că mi-am tăiat orice şansă de a face bani din vânzări. Cine cumpără o pictură de 13 metri? Asta e! Am mai făcut apoi şi câteva lucrări mai mici, dar întotdeauna am fost pasionat de lucrări de dimensiuni mari.
Sepi după ce s-a stabilit în Germania
În Germania v-aţi reîntâlnit cu Nicu Covaci?
Nu imediat. El era la Osnabrück, un alt oraş, mai sus, dar bineînţeles că
ne-am întâlnit mai târziu. Apoi, el şi partenera lui, care avea de la soţul decedat o casă în Spania, au plecat acolo. El şi acum acolo stă. Am fost şi eu în vizită.
A venit cu ajutoare după Revoluţie
Revoluţia din decembrie ’89 v-a prins la Heidelberg?
Sigur că da. Noi eram la curent cu ce se întâmplă în Europa de Est, eram disidenţi, comunicam cu cei de la Europa Liberă. Am făcut o frondă prin care l-am dat în judecată pe Ceauşescu –pentru genocid. Imediat am organizat un transport de ajutoare din Heidelberg, care s-a strâns de la toată diaspora română de acolo.
Ce aţi adus în România?
De toate pentru spitale. Am venit în România împreună cu doctori de la Universitatea din Heidelberg. Am adus trei camioane mari de produse, chiar şi un aparat Röntgen întreg, la Spitalul Militar, am dus paturi la clinicile noi. Asta se întâmpla prin 24 decembrie. Apoi am mai venit o dată, cu un alt transport, cu care ne-am dus până la Bucureşti, în ianuarie 1990.
După ce a căzut Ceauşescu v-a bătut gândul să vă întoarceţi?
Nu, niciodată. Eram stabilit bine deja în Germania. Aveam galeria, eram cetăţean german.
„I-am zis soţiei că rămân în Singapore. Am divorţat şi am stat acolo 24 de ani“
După şase ani petrecuţi în Germania a intervenit o cotitură în destinul dumneavoastră. Cum aţi ajuns să lucraţi în Singapore?
Era în anul 1991. Fulga Marianov, care plecase în Germania, tot din Timişoara, era la Frankfurt şi lucra la o firmă de arhitectură. A primit un contract să construiască Muzeul Marinei din Singapore. Voia un om care să se priceapă la toate. Atunci mi-a spus să dau concurs pentru postul de designer, aveam şi cunoştinţe tehnice de la Electromotor. Am câştigat concursul şi în august 1991 ne-am suit în avion, şi am ajuns la Singapore.
Pe ce perioadă era contractul?
Era un contract pe şase luni, dar până la urmă, din cauza unor tergiversări contractuale, s-a întins pe un an. Tot în perioada aia a venit soţia să mă viziteze, am ajuns la un conflict de principii şi am divorţat. I-am spus că eu rămân la Singapore. În final, am rămas acolo pentru 24 de ani.
Nu aţi avut probleme de adaptare în Singapore?
Deloc. Eu, oriunde mă duc în lumea asta, sunt ca acasă, la Valcani. Deşi am ajuns într-un oraş – Singapore, care are 40 de culturi, 150 de biserici, toţi se înţeleg perfect. Este un Babilon unde se vorbesc o grămadă de limbi. Nu ai cum să nu te adaptezi.
Care a fost primul impact în Singapore?
A fost extraordinar! Se pare că destinul mi-a aranjat treaba cu Singapore. M-am dus acolo din întâmplare, trebuia să stau şase luni şi am trăit aproape o viaţă întreagă. Am ajuns într-un loc pe care îl cunoşteam de mic din cartea „Aventurile submarinului Doxa“. Ceea ce citeam atunci despre această parte a Asiei m-a fascinat. Uite că viaţa m-a dus exact acolo. După 24 de ani petrecuţi acolo, pot să spun că e un oraş-ţară exemplu pentru oricine. Când am ajuns eu acolo, avea mai puţin de patru milioane de locuitori, acum are aproape cinci milioane jumate. Acolo totul înseamnă ordine, totul este curat, totul este ultimul răcnet în arhitectură, transporturi.
A primit titlul de Cetăţean de Onoare al Timişoarei de la primarul Gheorghe Ciuhandu
Dar de unde atâţia bani pentru dezvoltare?
Din transportul maritim. De aia am făcut noi muzeul. A devenit cel mai mare port maritim din Asia. Pe fondul unei politici stabile, toate băncile s-au dezvoltat în Singapore, a devenit a doua Elveţie. Un alt secret, au pus limba engleză ca limbă oficială. Cu toate că au zeci de naţii şi culori, niciodată nu s-a întâmplat o revoluţie, un scandal, o tensiune. Nu există nimic din aceste lucruri.
„17.000 de dolari pentru o lucrare“
Aţi prins tocmai începutul dezvoltării la Singapore?
În 1991, când am ajuns eu în Singapore, cea mai înaltă clădire pe care o vedeţi în port era construită până la etajul patru. Dar era un veritabil boom acolo, ăsta a fost şi norocul meu. M-a contactat aproape fiecare proprietar care îşi ridica o clădire. Aveam deja un nume ca designer de interior-exterior, ca artist în pictură murală. Am început să lucrăm. În trei ani, din fiecare depozit vechi de marfă s-a făcut un restaurant, o casă de afaceri sau de birouri. Eram implicat în toate aceste renovări. Am intrat în circuitul oraşului.
Care a fost prima lucrare artistică în Singapore?
Multe locaţii de acolo au picturile mele. Dar prima lucrare mare am făcut-o la un bar care s-a deschis chiar de ziua mea, în 1992. Era primul bar în care se ţineau concerte. Trupa de jazz care cânta atunci cântă şi acum. Toate picturile din acel bar sunt ale mele. Când s-a deschis acest bar, mai era unul singur. Pe un perete am pictat o imagine a oraşului-stat Singapore, cum arăta în 1850, cu magaziile, depozitele şi vapoarele care veneau cu marfă, după poze vechi. Au fost primii bani pe care i-am făcut din artă acolo. Am primit 17.000 de dolari, pe vremea aia. E un loc de suflet pentru mine, are istorie.
Pictură pe peretele din Harry's Bar din Singapore
Au urmat şi alte lucrări importante?
Acesta a fost primul concept în care am desenat istoria locului într-un local public. Au urmat multe altele. De-a lungul timpului, 30 de hale au fost transformate în localuri. În 25 dintre ele, tot ce este pictură de perete îmi aparţine. Întotdeauna am încercat să aduc în prim-plan istoria de la începutul anilor 1900. Am avut timp şi de pictură, mi-am făcut un studio la Singapore. Trebuia să mă zbat să obţin nişte bani pentru a putea să-mi menţin studioul şi să-mi satisfac şi nevoia de a picta.
Aţi şi expus în Singapore?
Prima expoziţie mare am avut-o în 1994, am primit o sală foarte mare, iar expoziţia era făcută împreună cu Ambasada României. La această expoziţie a venit un tip care mi-a spus că el are în Nepal un proiect de dezvoltare culturală pentru nişte şcoli care nu aveau nimic. Mi-a plăcut acest proiect.
A pus pe picioare o şcoală în Nepal
Cum a fost experienţa din Nepal?
A fost una dintre experienţele cele mai faine. Erau săraci, nu aveau nimic, dar elevii erau foarte ca lumea şi voiau să înveţe. Am plecat în Nepal în 1995. Am stat din octombrie până în ianuarie 1996. Am adus apa de la râu – am găsit un motor vechi de submarin, din care am făcut o pompă intermediară. În ianuarie am sărbătorit primul robinet din care curgea apă, cu elevii din şcoală. Noi am cărat toate materialele, de la creioane, culori, pensule, tot. Am şi făcut prima mea expoziţie din Nepal, chiar în acea şcoală. A fost extraordinar! Era un sat la 2.000 de metri, care la ei e câmpie.
Ce aţi făcut după revenirea în Singapore?
Am continuat proiectele de design interior şi exterior. Am pictat şi pe o clădire de nouă etaje, picturi mari, dar am avut şi picturi pentru interioare. Am făcut expoziţii cu galeriile de artă din Singapore. Mi-am făcut un grup, care s-a numit „Culture connection“, în care fiecare artist era din altă ţară. A durat patru ani... Am fost să expun în Australia, Cambodgia, Thailanda, Malaysia, în toate ţările din jur. Am avut un contract şi cu industria petrolieră, o relaţie art-industries, cu care am ajuns şi în Brazilia.
Amintiri de la şcoala din Nepal
„Mai am un apartament în Malaysia“
Nu v-a fost dor de Europa?
La un moment dat, a început să îmi fie dor de Europa, aşa că am început să vin şi spre casă. Nu e aşa depate. 12 ore cu avionul până la Timişoara, direct de la Istanbul. Veneam din ce în ce mai mult în România. Cochetam deja să revin de câţiva ani.
Şi, până la urmă, aţi decis să rămâneţi pentru totdeauna la Timişoara?
Am revenit cu ideea de a nu mai pleca. Am încheiat episodul Singapore definitiv. Mai am un apartament pe care l-am păstrat în Malaysia. M-am săturat că 360 de zile pe an era aceeaşi temperatură, am început să uit zilele de naştere ale celor din familie şi ale prietenilor, pentru că nu era primăvară, vară toamnă, iarnă.
Aţi devenit cel mai „tânăr“ student de la Facultatea de Arte...
Aşa este. Am dorit să fac masterul. Nu contează vârsta. Sunt cel mai „tânăr“ de la Facultatea de Arte, la cei 70 de ani ai mei. Termin anul viitor. Am ţinut să organizez şi expoziţia de 70 de ani, de la Muzeul de Artă din Timişoara. Pregătesc şi o expoziţie, pe 7 noiembrie, în cafeneaua Atelier.
Continuaţi şi cu Phoenixul?
Am fost alături de Nicu Covaci tot timpul. Chiar dacă nu reuşeam să ajung decât la marile concerte ale trupei, în special cele aniversare. Acum sunt aici. Deja am avut câteva concerte, ultimul a fost la Lugoj, pe 8 octombrie. Mă voi ocupa însă şi de lucrări şi de expoziţii.
CV Valeriu Sepi
Născut: 1 noiembrie 1945
Oraş: Reşiţa
Studii: Facultatea de Arte – Universitatea de Vest Timişoara
Activitate de muzician: percuţionist - Phoenix
Expoziţii: Prima expoziţie personală – 1971, Muzeul de Artă Timişoara.
A expus în Germania (Heidelberg, Aachen), Singapore, Australia, Malaezia, Indonezia, Brazilia, Timişoara, Gărâna, Reşiţa.
Artă: Decoraţie Casa Tineretului, împreună cu sculptorul Peter Jecza. Mozaic la Universitatea de Vest din Timişoara, cu Leon Vreme, Adalbert Luca, Sulea Gorj.
Afişele festivalurilor de rock şi jazz din Timişoara între 1967-1986. Grafica şi designul albumelor Phoenix.
INTERVIU Ilie Stepan, la 25 de ani de când a avut curajul să urce în balconul Operei: „Dictatura comunistă a fost înlocuită de dictatura financiară“
INTERVIU Caricaturistul Ştefan Popa Popa's: „85% din populaţia ţării este imbecilizată. Totul este sălbatic, făcut de oameni primitivi”
Se încarcă comentariile...
