Cum au ajuns italienii în Tulcea, la Greci. Imigranţii cioplitori în piatră de pe tărâmul românesc al făgăduinţei: „Aici au găsit porci, lapte şi n-au mai plecat”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mai mulţi italieni care au încercat să scape de sărăcie au venit în Dobrogea, după anul 1878. Cioplitori în piatră, şlefuitori sau pur şi simplu agricultori, oamenii s-au amestecat cu localnicii şi au schimbat istoria unor aşezări în care şi în zilele noastre se mai vorbeşte limba italiană

Trecătorii care ajung în localitatea Greci din judeţul Tulcea sunt uimiţi când aud pe uliţe vorbindu-se limba italiană. Majoritatea celor care comunică în limba lui Dante sunt oameni în vârstă. Ei sunt urmaşii cioplitorilor în piatră care au venit pe aceste meleaguri imediat după Războiul de Independenţă, în anul 1878, din însorita Italie, din regiunea Friuli-Veneţia Giulia.

Prima dată au venit câţiva bărbaţi care s-au stabilit la Iacobdeal, actuala localitate Turcoaia, din Tulcea. Încet-încet, atraşi de bogăţia şi frumuseţea acestui ţinut, şi-au adus şi familiile cu ei. Apoi, italienii au migrat în localitatea Greci, unde au aflat că piatra este mai moale şi mai uşor de prelucrat. Aşa au ajuns străbunicii şi bunicii italienilor de astăzi în localitatea care s-ar crede că a fost a grecilor.

Puţine urme ale civilizaţiei de altădată sunt prezente în comuna Greci. Încă mai există Strada Italieni, pe care locuiesc câteva familii de italieni. Duminica, toate drumurile italienilor duc către biserica Santa Lucia, ridicată de bunicii actualilor creştini din Greci între anii 1904 şi 1912. Tezaurul italienilor se opreşte la monumentul de granit din centrul comunei, sculptat de un artist italian numit Stella Volpe. Monumentul a fost ridicat pentru cinstirea eroilor căzuţi în  cele două războaie mondiale.

TĂRÂMUL FĂGĂDUINŢEI

Unii italieni trecuţi de prima tinereţe mai au prin cuferele vechi poze ale meşterilor iscusiţi care au dăltuit în munţii din zonă. „Italienii au găsit cornul abundenţei“, povesteşte Otilia Battaiola, de 68 de ani, o urmaşă a vestiţilor cioplitori în piatră. A aflat de la bunicii ei că zona din care veneau italienii se confrunta cu o sărăcie lucie. „Aici au găsit porci, lapte şi un teren fertil. Şi n-au mai plecat“, povesteşte fosta preşedintă a comunităţii de italieni din Greci.

Cândva, comunitatea a numărat peste 1.000 de suflete. Şi-au adus cu ei canţonetele, spaghetele, scarpeţii (încălţăminte realizată manual) şi jocul bocce (popice cu pietre). Nu doar cioplitorii în piatră au colonizat Dobrogea. După primul val, aici şi-au căutat bunăstarea agricultorii. Italienii care se pricepeau să lucreze câmpul au renunţat la cetăţenia italiană şi au devenit cetăţeni români. Doar ei au primit de la regele Carol I teren, câte cinci hectare fiecare familie. Un al treilea val al coloniştilor a ajuns aici via Miroslava, de lângă Iaşi.

Este vorba despre 30 de familii din Rovigo, care urmau să lucreze la o plantaţie de orez. Cum însă proprietarul terenului nu a reuşit să ridice barăcile unde lucrătorii aveau să locuiască pe timpul iernii, proiectul a căzut şi o parte din ei au ajuns în Dobrogea, la Cataloi, unde s-au ocupat într-o primă fază de cultivarea pământului, primind 1.080 de hectare de teren plin cu boschete, pe care l-au desţelenit şi l-au transformat în teren agricol. Foarte puţini au rămas în Cataloi. O parte s-au întors în Italia, iar alţii au migrat la Greci.

image

SPĂLAU FARFURIILE CU VIN

Toţi italienii care au rămas în Dobrogea au vorbit despre bogăţia acestui pământ. Singura problemă era că aveau o singură fântână în colonie, care seara se închidea. „Bunica ne povestea că vinul era, pe atunci, foarte ieftin, şi când rămâneau fără apă cumpărau vin. Dacă seara nu mai aveau apă, să-şi spele farfuriile, le spălau cu vin“, spune Otilia Battaiola.

Tot ea povesteşte despre minunea care s-a petrecut cu o soră a bunicii sale care rămăsese singură şi bolnavă, în Italia: „Nimeni nu-şi asuma răspunderea să o aducă până aici, întrucât le era frică să nu moară pe drum, atât de bolnavă era“. Numai că, nu se ştie cum, bătrâna a ajuns pe pământ dobrogean şi, după numai câteva luni, s-a pus pe picioare, după ce s-a hrănit cu darurile pământului dintre Dunăre şi mare, a băut lapte şi a mâncat ouă proaspete.

MOŞTENIRILE LĂSATE DE CIOPLITORI

Colonia de la Iacobdeal era bine sistematizată: muncitorii locuiau în ceea ce italienii numesc „baracoane“, adică barăci. Din Italia veniseră specialişti care coordonau activitatea. Colonia dispunea şi de un club, dar şi de o biserică. Iniţial, granitul smuls din munte era transportat cu carele cu boi, iar ulterior cu funicularul, şi mai apoi era încărcat pe şlepuri pe Dunăre. Exista chiar şi o cale ferată de la Greci la Turcoaia, iar de acolo piatra era încărcată pe şlepuri, de unde lua calea apei. Cu granitul şlefuit de italieni s-au placat Palatul CFR din Bucureşti, Mausoleul Eroilor si Casa Poporului, podul de la Giurgiu si barajul de la Bicaz. Când Munţii Măcin au fost declaraţi parc naţional, după Revoluţie, exploatarea granitului a fost interzisă, însă şi acum se mai văd pe culmi urmele carierelor de altădată.

Comunitatea de italieni din Greci a evoluat, deşi au apărut iniţial diferenţe de avere între agricultori, care primiseră din start câte cinci hectare de teren, după ce-au renunţat la cetăţenia italiană, şi cioplitorii în piatră.

CEA MAI VECHE CASĂ A ITALIENILOR

Italienii şi-au ridicat pe terenurile căpătate case mândre, din granit, trainice, semn că vor să rămână aici. În prezent, în Greci, mai există o singură locuinţă ridicată de pietrarii italieni. Situată lângă biserica catolică, locuinţa era împărţită de trei familii, fiecare cu intrarea ei.

În casa dinspre stradă şi-a petrecut copilăria Victor Iancu, de 79 de ani, cel care deţine firma de transport Navrom Tulcea. Provine dintr-o mamă italiancă şi un tată român. „Tata era ucenicul bunicului meu. Aşa s-au cunoscut părinţii mei“, spune Victor Iancu. În familia sa nu au fost niciodată discuţii legate de religie, cum, de altfel, nu au fost nici în sat. Cu toţii trăiau într-o înţelegere deplină: italieni pietrari şi agricultori, catolici şi ortodocşi.

Copilăria şi-a petrecut-o în goană pe munte, iar duminica în biserică. „Preotul avea grijă de noi şi ne spunea poveşti, dar şi multe învăţăminte. Făcea un fel de educaţie a celor tineri“, spune Victor Iancu. Copilăria însemna pentru copiii satului şi drumul zilnic pe munte, cu traista plină cu mâncare pentru meşterii cioplitori. „Ne adunam cinci-şase copii la prânz şi urcam muntele până la cariera de piatră pentru a le duce taţilor noştri mâncare“, îşi aminteşte Victor Iancu.

A părăsit comuna Greci, iar acum se declară supărat pe italieni. Povesteşte că, imediat după Revoluţie, a plecat în Italia să cunoască regiunea Veneto, din care au venit bunicii săi. „M-a dezamăgit comportamentul italienilor faţă de noi. Ne trăgeau pe dreapta şi ne supuneau unui interogatoriu şi ne opreau la ghişeu şi ne întrebau de ce am venit în Italia“, spune bărbatul.

image

„VREAU SĂ MOR ITALIANCĂ“

În spatele curţii unde sunt cele trei case cu etaj, acum părăsite, după ce ultima bătrână a murit în urmă cu puţin timp, locuieşte Celia Onţeluş, fostă educatoare în sat, care a fost preşedinta comunităţii de italieni din România timp de opt ani. Femeia povesteşte că una dintre cele trei case a aparţinut bunicului său, Angelo Boro, care a venit în România în anul 1880.

Tatăl ei, care a lucrat şi ca pietrar, şi ca muncitor, spune femeia, a ajutat la construirea stadionului din Constanţa, a sediului Primăriei şi a podului de la Agigea. Nu regretă că nu a plecat în patria-mamă. „Ne-am înţeles bine cu românii. Dacă ne-au plăcut, ne-au luat în căsătorie. Ce ne doare cel mai tare este faptul că în anul 1947 o parte dintre italieni au plecat în Italia, iar celor care au rămas li s-au cerut paşapoartele pentru control şi nu li s-au mai dat înapoi nici până în ziua de azi. Nici eu nu am primit cetăţenia italiană. O doamnă de la consulat m-a întrebat de ce îmi trebuie cetăţenie italiană şi eu i-am răspuns că vreau să mor italiancă“, explică Celia Onţeluş. Deşi atunci când au venit italienii în România s-au căsătorit între ei, chiar şi veri primari, ea şi-a ales un român, învăţător ca şi ea. „Erau italieni, dar nu erau de seama mea“, râde femeia.

Santa Lucia, ocrotitoarea comunităţii

Viaţa italienilor din Greci este strâns legată de Sfânta Lucia. Legenda spune că o tânără a fost promisă de mama ei unui nobil păgân, dar fata voia să trăiască o viaţă curată, în slujba lui Dumnezeu.

La un moment dat, mama ei s-a îmbolnăvit. Fata ar fi mers la mormântul Sfintei Agatha, unde a făcut o promisiune: că dacă mama ei se va însănătoşi, atunci va deveni mireasa lui Iisus. Ca prin minune, mama ei s-a făcut bine, iar fata şi-a dat toată averea săracilor şi a refuzat în continuare să se căsătorească cu nobilul. Pentru a o supune, fetei i-au fost scoşi ochii. Când au vrut s-o mute din loc, ea a devenit o stană de piatră.

Au luptat pe front împotriva românilor

image

În Al Doilea Război Mondial, povesteşte Otilia Battaiola, bărbaţii care nu renunţaseră la cetăţenia italiană au fost chemaţi în concentrare de statul italian şi astfel s-au trezit că luptă pe front împotriva românilor. Din Greci au plecat pe front, în armata italiană, trei tineri: Fauro Rino (foto), Bondiolli şi Digrandi. Ultimii doi nu s-au mai întors în ţară după terminarea războiului. Fauro a murit pe front, în timp ce lupta împotriva fraţilor români. Şi-a dat ultima suflare lângă un alt băiat din Greci şi acesta a rămas să scrie părinţilor săi despre nenorocire: că fiul le-a căzut la datorie. Fotografia lui, îmbrăcat în „costumul lui Mussolini“, cum spune Otilia Battaiola, este păstrată în albumul cu amintiri al comunităţii. 

CARNAVAL ITALIAN PE STRĂZI

Italienii şi-au pus amprenta pentru totdeauna asupra acestor ţinuturi. I-au învăţat pe români să se exprime în cele două dialecte ale lor, „veneto“ şi „friulana“, şi cum să prepare cel mai bun salam din carne de porc, numit „osacol“, care se putea mânca până la miezul verii. I-au învăţat pe români canţonetele şi cântecele lor populare şi jocul de popice.

Le-au arătat cum se fac pantofi din bucăţi de material, numit scarpeţi, şi au adus moda cămăşii albe, purtate de italieni şi la muncă, şi în zi de sărbătoare. Dar, mai presus de toate, le-au dezvăluit din tainele şi tradiţiile lor.

Înaintea intrării în postul mare era mare carnaval în sat. Fetele tinere costumate de carnaval umblau din casă în casă pentru a vesti marea sărbătoare, cântând colinde şi în română, şi în italiană. Apoi, toţi membrii comunităţii mergeau în spatele bisericii, unde era o sală de festivităţi. La miezul nopţii, la ora 00.00, petrecerea se încheia şi toţi plecau acasă.

Tradiţiile au ţinut până prin anii 1955, îşi amintesc italienii. Apoi, încet-încet, au pierit. Mulţi dintre ei au plecat în Italia sau s-au înstrăinat prin alte locuri.

Acum, doar biserica este cea care îi ţine împreună. Duminică de duminică, ei sunt nelipsiţi de la slujbă. Pe 13 decembrie, de Santa Lucia, italieni de pretutindeni, care s-au născut şi au crescut în Greci, vin acasă pentru a retrăi vremuri demult apuse. 

image

Comuna negustorilor greci

Comuna Greci numără puţin peste 5.000 de suflete. Pe aceste meleaguri, cândva era o cepărie, denumită de turci „suanlîc“. Când grecii au venit în zonă, au început să facă şi comerţ pe pârâul Recea, care făcea legătura cu Dunărea Veche. Ei navigau în şeici, ambarcaţiuni lungi şi înguste. Toţi cei de prin împrejurimi se întrebau: „Unde te duci?“, „La greci“, li se răspundea şi aşa localitatea a căpătat numele Greci. Zona este vestită datorită Parcului Naţional Munţii Măcin, cei mai vechi munţi din România.

Dacă urmezi traseele turistice, descoperi Sfinxul de Dobrogea, o piatră şlefuită de vânt care a căpătat chipul unui bărbat îngândurat. Tot aici se găsesc roci vechi de sute de milioane de ani. Dacă ajungi în zonă, poţi vizita Cetatea Troesmis. Tot în zonă, la Iacobdeal se află un lac unic în România, cu apa de culoarea smaraldului. Din păcate, zona nu este promovată, iar la punctul de informare turistică, la sfârşit de săptămână uşile stau închise.

În zonă nu ai unde să înnoptezi sau unde să mănânci produse tradiţionale. În piaţa mare din mijlocul localităţii Greci doar duminica e ceva mai multă animaţie. În rest, tarabele sunt pustii. Aşa cum este şi satul în arşiţa soarelui. 

Vă mai recomandăm:

Sacalin, peninsula care se roteşte. Misterele limbii de pământ care s-a născut din Marea Neagră şi a apărut în urmă cu un secol şi jumătate

Incursiune pe Insula K din Marea Neagră. Cel mai nou pământ al României

FOTO „Triunghiul Bermudelor“ din Marea Neagră. Cum explică specialiştii misterele din zona Şabla şi Insula Şerpilor

Jurnal de vacanţă. Gura Portiţei, paradisul dintre mare şi Deltă. Plaja de pe care poţi aduna scoici cu lopata

Jurnal de vacanţă. Drum iniţiatic spre izvoarele poporului român, prin sudul Dobrogei

Don Giovanni, piratul de la Sulina. Cum a reuşit fostul marinar să înşele autorităţile şi să rămână cu marfa ilegală şi cu despăgubirea

Tulcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite