Destinul haiducului Nicolae Ciolacu, singurul supravieţuitor al mişcării de rezistenţă: „Cine n-a primit ziarele cu realizările partidului a ajuns la carceră“

Nicolae Ciolacu a fost singurul supravieţuitor dintre cei care au fost supranumiţi „Haiducii Dobrogei“, capii mişcării anticomuniste din această regiune a ţării.

Povestea vieţii lui Nicolae Ciolacu am aflat-o din cartea autobiografică pe care aromânul a scris-o. „Eu m-am născut în comuna Lojene, Macedonia, partea care aparţine acum Bulgariei, în munţii Balcani. La un an după ce m-am născut, în anul 1911, bunicul meu Nicolae I. Ciolacu, cu cei trei băieţi: Mita, Hristo, tatăl meu Iancu, singurul care era însurat, şi cele şase fete s-au mutat în munţii Rodopi din sudul Bulgariei, care la fel a fost cândva a Macedoniei, aproape de oraşul Plovdiv, pe malul râului Mariţa.

Oraşul acesta denumit de bulgari Plovdiv, turcii îl numesc Filibei, iar grecii Filipoli. Este un oraş vechi, milenar, şi şi se spune că îşi trage numele de la împăratul Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, zis Macedon“, începe el să povestească viaţa sa în cartea „Haiducii Dobrogei“.

După Primul Război Mondial, în 1918, România a primit Cadrilaterul din Dobrogea cu judeţele Caliacra şi Durostor, cu oraşele Bazargic şi Silistra. După anul 1920, guvernul român de la Bucureşti a trimis delegaţi la Sofia ca să discute cu guvernul bulgar problema macedo-românilor, de asemenea cunoscuţi ca armâni, care sunt în majoritate în munţii Rodopi, astfel încât toţi cei care sunt împrăştiaţi prin Bulgaria să fie colonizaţi în Cadrilater.

Aşa a ajuns şi familia lui Nicolae Ciolacu în Dobrogea. „Nu ştiu ce a fost: a fost o coincidenţă sau o poruncă a vremii, ori a fost un miracol sau un destin, căci din senin s-a trezit în noi conştiinţa naţională, ca să-i căutăm pe fraţii noştri de peste Dunăre, de care am fost despărţiţi nimeni nu ştie cum, timp de secole. în 1926, într-o zi frumoasă de primăvară din luna aprilie, circa 40 de familii de armâni din Bulgaria am fost repatriaţi, fiind plasaţi în comuna Cociular. Fiecare familie a primit câte zece hectare de pământ arabil şi ne-am apucat de plugărie, o meserie nouă pentru noi, crescători de oi, cai şi cărăuşi de mărfuri“, povesteşte el în cartea autobiografică.

Drumul haiduciei

În 1948 a luat drumul haiduciei alături de Gogu Puiu şi fraţii Fudulea. Iată cum a fost întâlnirea cu Gogu Puiu: „Era noaptea pe la orele 12, când m-am dus la el şi am intrat într-o cămăruţă mică, unde mă aşteptam să văd doi inşi şi când colo văd trei persoane.

După ce ne-am salutat cu T.L.C., ne-am recomandat unul altuia. A treia persoană era Gogu Puiu, din comuna Kogălniceanu. «După aşa-zisa rebeliune, a început el să povestească, împreună cu alţi camarazi am fugit în Bulgaria şi de acolo am mers lîn Germania. Nemţii ne-au băgat în lagăre, dar după 1944, ne-au eliberat şi eu m-am înapoiat în ţară. Câtva timp am stat liniştit, liber, dar după 15 mai, când au început acele arestări fără precedent, căutându-mă şi pe mine,

m-am hotărât să iau drumul haiduciei»“.

Împreună au format grupul de rezistenţă armată şi a luat parte la toate luptele dintre haiduci şi Securitate. De Gogu Puiu şi de fraţii Fudulea s-a despărţit înainte de Paştele din 1949.

După arestările masive şi uciderea camarazilor săi, a încercat să-i organizeze pe restul partizanilor. În 1951 este prins şi el însă şi dus la Bucureşti, unde a fost închis la Banca Naţională, transformată în închisoare. Apoi, a fost mutat la închisoarea Tataia din Constanţa, unde urma să ispăşească 25 de ani de muncă silnică. Dar nu a rămas aici, cunoscând teroarea de la Gherla şi Aiud. 

„Închisoarea din Aiud este una din cele mai severe închisori din ţară. Percheziţiile erau dese, de multe ori pe lună. Dacă te găsea cu un ac de cusut, erai aspru pedepsit, dus la izolare câte şapte, opt zile, unde dormeai jos pe cimentul umed, într-o zeghe uzată şi cu o pătură la fel de uzată şi de umedă. Mâncarea foarte slabă, un polonic cam de 300 de grame, cu o zeamă care nu ştiu din ce era făcută. Asta era specială pentru izolaţi, ca şi porţia de pâine de 200 de grame. O zi mâncai, o zi nu mâncai. în luna ianuarie era un ger teribil şi cu foamea de la aceste izolări foarte mulţi deţinuţi s-au îmbolnăvit grav şi au murit“, scrie el în cartea „Haiducii Dobrogei“. 

„Ne aduceau ziare să cetim despre realizările partidului“

În închisoare l-a cunoscut şi pe Arsenie Papacioc, dar şi pe mulţi alţi luptători pentru dreptate. „Pe la celule au venit politruci, ofiţeri ai penitenciarului, şi ne aduceau ziare în care să cetim despre realizările partidului. Mulţi le-au primit, dar unii dintre noi le-am refuzat categoric. Printre ei părintele Marcu, studentul Trifon, călugărul Arsenie Papacioc, călugărul Ioan de la Mănăstirea Vladimireşti, călugărul Lungeanu, Părintele Vrânceanu şi alţii. Ne-au pus zeghele în cap şi ne-au dus la vestita zarcă de tortură. Ni s-a creeat regim de exterminare, cu zeamă chioară rămasă de la mâncarea celor care şi-au însuşit reeducarea şi care se eliberau. Dormeam doi într-un pat de fier, de acelea cazone, care erau de o singură persoană. într-adevăr, era un somn de chin şi tortură. Apoi, ger, frig şi foame, mulţi pe lângă T.B.C. s-au îmbolnăvit de distrofie şi mai ales anchilozare“, retrăieşte el acea perioadă grea din viaţa lui. 

Nu şi-a recunoscut soţia

În 1964 a fost eliberat. Revederea cu soţia sa a fost emoţionantă. „Am văzut o bătrânică şi am crezut că e vreo vecină la soţia mea ca să se împrumute cu ceva, aşa cum se obişnuieşte la ţară. Nici prin gând nu-mi trecea că bătrânica aceea este soţia mea“, rememorează el acea zi. De abia după ce femeia a vorbit a recunoscut-o.

„Pentru moment nu mi-am dat seama că lipsa mea de acasă, de aproape douăzeci de ani de închisoare şi teroarea comunistă, precum şi munca la marea disperare pentru existenţa familiei, au îmbătrânit-o. Dar eu o vedeam pe ea îmbătrânită pentru că nu puteam să mă văd, dar sunt sigur că şi eu îmbătrânisem destul de mult. Pentru familia mea, mort eram şi acuma iată-mă în mijlocul familiei mele“, scrie Nicolae Ciolacu.

În anul 1982 a plecat în SUA împreună cu soţia sa, Piha. După căderea comunismului a revenit în ţară ca monah, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. A fost înmormântat în curtea mănăstirii.

Vă mai recomandăm:

Fraţii Dumitru şi Nicolae Fudulea, liderii mişcării de rezistenţă anticomunistă din Tulcea

Gogu Puiu, liderul mişcării anticomuniste din Dobrogea. Haiducii Dobrogei îşi aveau centrele de rezistenţă în Babadag şi Delta Dunării

FOTO Mărturii şi documente despre maşina de tortură a Securităţii. Cine erau „Haiducii Dobrogei“

Straja de la Canalul Dunăre - Marea Neagră, vestigiu al comunismului

„Statuia Libertăţii“ a românilor, lăsată pradă hoţilor. Monumentul Tineretului de la Straja este demontat bucată cu bucată

POMENIRE Mănăstirea martirilor de la Canal şi-a serbat hramul: Duminica Sfinţilor Români

FOTO Femeile, victime şi călăi în lagărul de muncă forţată de la Canal

FOTO VIDEO Canalul Dunăre-Marea Neagră, gulagul comunist al Dobrogei