Amintiri din comunism. Cozile interminabile, pâinea pe cartelă şi frigul din apartamentele severinenilor

Aşa arătau blocurile pe vremea când severinenii se încălzeau cu sobe  FOTO Corina Macavei

Cozile interminabile la alimente, frigul din locuinţe, energia electrică cu porţia sunt lucruri pe care severinenii nu le pot uita cu uşurinţă.

Anii petrecuţi în comunism, în mod deosebit cei după 1980 au fost cumpliţi. În magazinele alimentare din Drobeta-Turnu-Severin bătea vântul. Nu vedeai pe rafturi decât cutii cu creveţi, conserve de legume, halva învelită în hârtie pătată de ulei şi peşte. Cei care reuşeau să prindă într-o zi pâine albă erau fericiţi pentru că în general se vindea doar pâine neagră şi ... pe cartelă. După calculele comuniştilor, pentru o persoană era de ajuns o jumătate de pâine, nici mai mult nici mai puţin, aşa că dacă, de exemplu, o familie număra 4 persoane, putea să cumpere într-o zi 2 pâini. Unul din membrii familiei se prezenta la magazinul alimentar, musai cu cartela la el, şi abia după ce arăta acest document i se vindea pâinea. Vânzătorul bifa cu pixul pe ziua respectivă, ca nu cumva cumpărătorul să mai vină o dată să ia pâine. Şi zahărul, făina şi uleiul se vindeau tot pe cartelă, câte un kilogram/litru de persoană într-o lună.

Era o luptă continuă, un stres pentru procurarea unui carton de ouă, a unei bucăţi de carne, chiar şi pentru hârtia igienică sau  punga de vată. Nu este severinean care să nu-şi amintească de celebrii „adidaşi”, adică picioarele porc ori de „fraţii petreuş” nişte pui ariciţi, din care nu alegeai mare lucru. Era o luptă chiar şi pentru o butelie cu gaz. „Înainte de Crăciun sau de Moş Gerilă cum se spunea atunci, îmi amintesc că luam pe cartelă un kilogram de portocale, o jumătate de kilogram de bomboane de pom şi vreo 3-4 ciocolate chinezeşti, de acelea cu peştişori pe ambalaj”, spune Ionela Duţoniu din Turnu Severin.

Doamna Petrescu îşi aminteşte şi acum nopţile petrecute la coada pentru încărcatul unei butelii cu gaz: „Puneam de cu seara câte un bolovan şi plasa, ca să nu ne încurcăm. Aveam dreptul numai la o butelie pe lună şi totul era conform unei planificări stricte pe care o ţinea administratorul blocului”. Cu noaptea în cap trebuia să te trezeşti şi dacă vroiai să cumperi lapte. Cei născuţi după 1990 aproape că nu înţeleg că pâinea se cumpăra pe cartelă, că pentru o bucată de salam sau un carton de ouă trebuia să stai la coadă ore în şir, că banalele şi portocalele se găseau în magazine doar iarna. „Cred că glumiţi, cum adică pâine pe cartelă? E un banc, nu? Şi coadă la butelii, asta chiar le întrece pe toate”, spune un adolescent, care priveşte mirat la vecina sa, doamna Petrescu.

Aşa se face că la vremea respectivă, cel care avea o cunoştinţă sau o rudă la fabrica de pâine, la lapte sau la abator se putea considera un norocos. Existau adevărate reţele de schimburi de mărfuri, un troc mai bine zis, adică pâine contra lapte sau o bucată de carne pentru o sticlă de smântână şi exemplele ar putea continua.

„N-a murit nimeni de foame pe vremea lui Ceauşescu, toţi se văitau dar dacă îi căutai aveau frigiderele pline. Acum magazinele sunt pline, iar frigiderele oamenilor goale”, ne-a spus doamna Aneta Petcu, o severineancă în vârstă de 65 de ani, pentru care comunismul a însemnat un loc de muncă bine plătit, concedii în staţiuni şi un apartament într-un cartier muncitoresc. „Fată, tot fără minte ai rămas. Cum poţi să spui că trăiam bine pe vremea împuşcatului? Ai uitat cozile interminabile la care stăteam pentru o bară de salam sau de parizer cu soia?”, s-a răstit soţul acesteia, un domn pensionar, care a lucrat toată viaţa în armată.

Cel mai greu era iarna. Venirea acestui anotimp însemna pentru severineni frig, mult frig. Severinenii făceau haz de necaz, ca tot românul, şi spuneau: „În casă frig, afară frig/Îţi mulţumesc drag partid că m-ai călit”. În mod firesc, în apartamente nu ar fi trebuit să fie frig pentru că Termocentrala creată pentru a furniza abur tehnologic Combinatului de Apă Grea putea fără probleme să asigure energia termică necesară pentru a încălzi caloriferere. Dar, nu... Căldura şi apa caldă erau un lux. Mai tot timpul caloriferele erau reci, aşa că oamenii s-au descurcat cum au ştiut mai bine. Aproape că nu era apartament în Turnu Severin, care să nu aibă sobă pentru încălzit. Coşurile sobelor erau scoase pe ferestre, astfel că blocurile erau brăzdate de aceste instalaţii improvizate, evident inestetice. Dar cine mai avea timp atunci să se mai gândească la estetic. Nici varianta încălzirii cu aparate electrice nu era o soluţie pentru că energia electrică se dădea cu porţia. Şi unde? Tocmai în Turnu Severin, oraşul unde barajul Porţile de Fier I produce energie electrică pentru tot sistemul naţional. Se lua „lumina” tot timpul, aşa că toţi cei trecuţi de 35 de ani îşi amintesc cum învăţau la lumânare sau lampa cu gaz. „Nu era o scuză pentru a doua zi la şcoală că nu ai putut să înveţi fiindcă nu ai avut lumină.  Învăţam la lumina lămpii de gaz, acum pentru copiii mei aceste lucruri sunt poveşti”, spune Matei Petruţ, inginer.

Într-un fel, Severinul, ca oraş de graniţă cu Serbia era oarecum privilegiat, dacă putem spune aşa. Severinenii puteau obţine permisul de mic trafic şi în baza acestui document puteau trecere graniţa în ţara vecină. „Era raiul pe pământ acolo. Şi sârbii erau conduşi de comunişti, dar trăiau mult mai bine. În magazinele lor găseai de toate”, povesteşte Ionel Micu, un severinean, care de când se ştie şi-a făcut cumpărăturile la vecinii din Kladovo. Aşa se face că severinenii puteau să-şi cumpere la acea vreme haine de firmă din magazinele sârbeşti, stofe de calitate, blugi de la cele mai renumite firme, alimente şi multe alte lucruri pe care în Turnu Severin nu le-ai fi găsit nici dacă trăgeai cu puşca. Dar nu era neapărat nevoie să treci graniţa pentru că autorităţile de la acea vreme amenajaseră pentru vecinii sârbi o piaţă specială care se chema „Piaţa Sârbilor”, unde la sfârşit de săptămână puteai cumpăra tot ce-ţi poftea inima: dulciuri de tot felul, ţigări, cafea, blugi. Dar vecinătatea cu Serbia nu a însemnat numai oportunitatea de a cumpăra lucruri de calitate ci şi posibilitatea de a urmări un film bun, un clip muzical la posturile naţionale sârbeşti. Era ca o gură de oxigen, o variantă fericită la programul de propagandă comunistă oferit de Televiziunea Naţională. Nu exista un severinean care să nu aibă montată pe acoperişul blocului o antenă cu care să prindă sârbii. Chiar dacă majoritatea nu înţelegeau o boabă sârbeşte programul TV al vecinilor era altceva, era lumea pe care severinenii şi-o doreau, era acel trai bun, fără griji, la care visau cu toţii. Antena era fără doar şi poate un obiect absolut indispensabil, ca şi patul, frigiderul ori chiuveta.  După 1990, toate aceste antene au dispărut cu desăvârşire, fiind luate de hoţi şi duse la centrele de colectare a fierului vechi.

Cei conservatori şi care nu ar fi îmbrăcat în ruptul capului o pereche de blugi pentru că nu se încadra cu politica de partid alegeau magazinele de profil din Turnu Severin. Fără niciun dubiu, magazinul universal „Decebal” din buricul oraşului era locul unde puteai să găseşti de la papiote, forfecuţe, îmbrăcăminte, încălţăminte până la articole sportive . Erau lucruri de calitate, dar o pereche de pantofi „Guban” nu puteai să cumperi decât cu pile, „pe sub mână” cum se spunea atunci. Vânzătoarele erau la acea vreme nişte persoane cu o poziţie socială de invidiat pentru că produsele pe care le vindeau pe sub tejghea erau atât de preţioase. Nici aprovizionarea cu legume din Piaţa „Mircea” din Turnu Severin nu era o „operaţiune” uşoară. Dacă nu veneai de acasă înarmat cu plase trase la maşină de vreo vecină pricepută în ale croitoriei trebuia neapărat să cumperi un anume produs indicat de vânzătoarea de la aprozar în cazul în care  cereai o banală pungă din plastic.   

Halucinantele amintiri din Epoca de Aur persistă în existenţa oamenilor şi cel mai probabil nu vor fi şterse niciodată.