Când se lasă seara peste cimitir

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vineri seară, înainte de Paşte, eu şi taică-miu am făcut un drum la cimitir. Am vizitat-o pe mamaie Victoria, dar şi pe alte câteva rude, cum ar fi tanti Aida, Dada, străbunicul Victor. Când am ajuns nu se întunecase încă şi toată lumea era concentrată în biserica cimitirului.

Nu mă aşteptam să văd atâţia oameni, iar taică-miu mi-a explicat că se cântă Prohodul. Am dat din umeri şi am zis că o să caut pe Google să citesc mai multe despre asta. Apoi am dat iar din umeri şi mi-am zis cât de stupid că, deşi până la vârsta asta am auzit acest cuvânt de atât de multe ori, prohod, şi deşi ştiu la ce se referă, nu am stat niciodată să-l ascult în vinerea mare.

Taică-miu mi-a făcut semn să intrăm un pic în biserică. Era foarte aglomerat: cum am intrat, aşa am şi ieşit. Am pornit la pas, pe aleile goale-goale-goale, şi afară părea călduţ, deşi eu îmi luasem o geacă pe mine, pentru că mereu mi se face frig în cimitir. I-am spus lu` taică-miu teoria mea cum că de fapt oamenii morţi nu mai locuiesc în cimitir, ci în alte părţi, în cer de exemplu sau în alte locuri, iar tata mi-a răspuns că nu înţelege la ce mă refer, că oamenii morţi locuiesc nu doar în cer, ci şi în cimitir şi că tot ce faci când vii la ei la mormânt e un omagiu.

Apoi ne-am contrazis un pic pe aleea pe care trebuia să facem stânga, eu mă orientam mereu după ceva vopsit în albastru, taică-miu - după un copac ciudat. S-a dovedit că el avea dreptate. Am început să analizăm cum unii oameni vii îşi instalează băncuţe lângă morminte şi vin acolo şi vorbesc cu morţii, unele femei croşetează, alţii citesc, fac integrame, mai strâng nişte frunze, mai oftează. Tata a zis că sunt oamenii care s-au iubit toată viaţa şi care nu pot accepta o despărţire, de asta continuă să facă aceste lucruri.

Apoi am ajuns la mormânt şi am scos candelele, una, două, trei, patru. Am obserat că uneia îi lipseşte fitilul. Ne-a fost necaz. Aveam patru morţi şi trei lumânări. Până la urmă am lăsat lucrurile aşa cum erau, am aprins, am spus lucrurile care erau de spus, ne-am închinat şi am mai cercetat un pic zona. Tata s-a oprit din două în două morminte să-mi spună ce fel de monument şi-ar dori el. Eu am refuzat complet să vorbesc despre asta, după care, la un moment dat, am văzut şi eu un monument interesant, unul care nu avea o cruce, ci o decupare în formă de cruce, dar ceva un pic mai avangardist. Taică-miu a fost şi el de acord că arăta bine.

Venise înserarea peste cimitir, iar noi am ajuns, încet-încet, din nou la biserică, în interiorul căreia oamenii cântau încă prohodul. M-am întors şi m-am holbat la cerul ciudat de la apus. Am scos telefonul şi am făcut o poză. Apoi mi-a părut rău. Mi-a părut tare rău. De fiecare dată când mă duc la cimitir, în prima parte a drumului îmi e foarte frig de parcă ceva pur şi simplu m-ar goli de emoţii, iar la plecare, tot de fiecare dată, aştept cu disperare ca taică-miu să îmi destăinuie un secret cum că noi doi am fi nemuritori sau aşa ceva. Iar el niciodată n-o face, probabil pentru că amână. Amână mereu.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite