Crunta răzbunare a clăcaşilor de la Mănăstirea Strehaia, „din pricină că trăim mai rău decât dobitoacele”. Ce biruri aveau ţăranii de plătit

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Obligaţiile ţăranilor erau împovărătoare
Obligaţiile ţăranilor erau împovărătoare

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, lupta clăcaşilor Mănăstirii Strehaia ia amploare, mai ales în anii premergători Revoluţiei de la 1848 şi chiar în timpul Revoluţiei, acuzând mănăstirea „din pricină că trăim mai rău decât dobitoacele”.

Nemulţumirile şi spiritul de revoltă ale clăcaşilor strehăieni sunt oglindite şi în protestele cuprinse în plângerile adresate ocârmuirilor de judeţ şi de plasă, iar în timpul ocupaţiei ruse (1828-1834) adresate generalului P.D. Kiseleff. Toate aceste plângeri erau de natură economică, pline de venin împotriva administraţiei, a proprietarilor de moşii sau a arendaşilor prin care denunţau abuzurile comise asupra lor.

„Ne ia din câte 40 de vite câte una, deşi plătim bani pe vite câte 18 parale. Mai fac cunoscut că fostul arendaş a lăsat o foaie dă rămăşiţele datoriilor pământului tot pă obrazul numitului care apucându-se afar de drept am plătit îndoit întreit. Cer lui Kiseleff să dea poruncă ocârmuitorului să trimită „un credincios ca să facă cercetare la faţa locului căci atunci se vor descoperi multe nedreptăţi în care ne tăvălim”, se arată într-o jalbă a locuitorilor mănăstirii Strehaia din sudul Mehedinţiului.

Jalbele trimise la autorităţi

„Prin numeroasele jalbe adresate de ţărănimea mehedinţeană nedreptăţile ţăranilor au devenit cu cunoscute, dar Kiseleff nu a rezolvat niciuna, ele fiind îndreptate către autorităţile locale în drept să le rezolve, ele purtând propria-i semnătură, presupunând el, poate că aceasta e suficienta garanţie, ca dreptatea  să se facă după legile ţării. Pe această cale i-a trimis pe ţărani tot la dispoziţia proprietarilor, arendaşilor şi organelor administrative, ca să le facă dreptate. De acum cei ce s-au plâns vor fi şi mai mult nedreptăţiţi”, spune profesorul strehăiean C.A. Protopopescu.

FOTO Mănăstirea Strehaia

strehaia

Spiritul revoluţionar, de luptă sub diferite forme, de la refuzul de a ara şi lucra pământul, de a da dijmă în condiţiile impuse de arendaşi, de a intra cu vitele în izlazul oprit, de a renunţa să iese la linie, de a tăia lemnele din pădurea mănăstirii, de a fugi de înscrierea în catagrafie, de a fugi în grup în pădure, de a cere repetat subocârmuirii judeţului şi ţării, de a cerceta nemulţumirile la care sunt supuşi de arendaşi, a fost permanent de la introducerea Regulamentului organic şi până la revoluţia din 1848, atât a clăcaşilor cât şi a robilor ţigani, cu o confirmă izvoarele scrise, mai spune C.A. Protopopescu.

Au sărit cu parii pe ispravnicii mănăstirii

Potrivit unui document păstrat în Arhivele Naţionale Mehedinţi, în august 1845, egumenul mănăstirii face cunoscut subocârmuirii că ţăranii nu aduc dijma de fân „şi până astăzi stau clăcile nesăvârşite nevrând chiar însăşi locuitorii a-l aduce în natură, ca să ferească de toată dijma”. Dijma porumbului din toamna anului 1845 nu vor să-l facă „10 grămezi, ci din împotrivă toţi ridicându-l din câmp l-au şi pus în pătule”, cerând să „poruncească tuturor locuitorilor , prin aleşi ... ca după ce îşi vor culege tot porumbul pe dată să-l facă 10 grămezi, că să să urmeze zăticnire la strângerea dijmuitului, căci orice pagubă s-ar întâmpla priveşte pă socoteala lor”.

Pentru păşunatul vitelor locuitorii nu se mulţumesc numai cu izlazul oferit de lege şi măsurat de reprezentanţii mânăstirii „şi cu împotrivire arătându-se, au slobozit vitele peste semnele unde le-au arătat orânduiţii măsurători ... stricând şi închiderea cu care să să apăra de stricăciune”, iar când au fost trimişi ispravnicii mânăstirii, în mai 1844, au sărit cu parii la ei, se arată într-un document păstrat în Arhivele Mitropoliei Olteniei.

Ce obligaţii aveau ţăranii

Ocupaţia de bază a clăcaşilor strehăieni era creşterea vitelor, o tradiţie în zonă, avantajată şi de suprafeţele ocupate cu ierburi pentru păşunat şi pentru fân şi pe de altă parte prezenţa Târgului de vite din Strehaia, menţionat documentar în anul 1653 în timpul domnitorului Matei Basarab. „Creşterea vitelor era o ocupaţie de bază pentru toţi locuitorii din Ţara Românească, care după tratatul din 1829 de la Adrianopol devine şi mai căutată, alături de cerealele-marfă. Dacă am cunoaşte preţul de vânzare al acestor vite am putea calcula pentru fiecare gospodărie de clăcaşi venitul realizat anual, adăugând şi pe cel realizat din agricultură. O bună parte din acest venit nu intră însă în casele clăcaşilor ci în punga arendaşilor şi al mănăstirii, dacă avem în vedere obligaţiile clăcaşilor pentru proprietar”, spune profesorul C. A. Protopopescu.

Obligaţiile pentru clăcaşi erau claca cu mâinile, cu boii, iobăgia, plugul şi lemnele şi iebăritul pentru vite. Claca cu mâinile era de 18 lei, claca cu 2 boi era de 27 lei şi claca cu 4 boi era de 39 de lei. Iobăgitul era de 18 lei, plugul cu lemnele de 9 lei ş.a. Din obligaţiile înregistrate într-un catastih pe care le aveau clăcaşii faţă de mănăstire, rezultă că aceasta realiza un venit oficial de 33.611,20 lei. Acest venit oficial era însă unul incomplet pentru că putea fi completat, mărit cu o serie de obligaţii şi plocoane cerute clăcaşilor, dar nu reţinut în castih la care se mai adaugă cel realizat din vânzarea produselor cerealiere, a băuturilor, a măcinatului la moară, din vama târgului. Regulamentul organic după care se conducea ţara şi erau stabilite obligaţiile ţăranilor arată că aceştia trebuiau să dea dijmă proprietarului ... 1 /10 din toate produsele, 1/ 5 din fân şi 1/20 din vin. Cei care nu puteau plăti, erau nevoiţi să muncească cu mâinile sau cu vitele pentru a acoperi obligaţiile cerute de arendaşi  şi mănăstire.

Citeşte şi:

Cum se răzbunau ţăranii pe cârmuire acum 200 de ani: incendii masive după un şir interminabil de jalbe fără răspuns

Cum s-a aplicat reforma agrară din 1921. Ţăranii au intrat pe mâna cămătarilor şi a băncilor, care i-au exploatat fără milă

Turnu-Severin



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite