Povestea tragică a unui orfan din timpul colectivizării: “Mama a fost aruncată într-o râpă, dricul carului a trecut peste tata”

Petrachi Radu, un miner de la explotarea Lupeni, care s-a născut şi a crescut în localitatea vasluiană Mânzaţi,  şi-a spus povestea de viaţă, cu ani în urmă, într-o scrisoare trimisă unui jurnalist.  Mărturii halucinante ale copilăriei când, alături de cei patru fraţi, a fost deposedat de toată averea de comunişti şi a rămas orfan de ambii părinţi în urma colectivizării

Perioada colectivizării a rămas în amintirea celor care au trăit acele vremuri drept una înfiorătoare, care a schimbat destinul a zeci de mii de români. Petrachi Radu este una dintre victimele anilor respectivi, viaţa fiindu-i schimbată radical după acele evenimente. Mama a fost aruncată pur şi simplu într-o râpă pentru că s-a opus comuniştilor care îi devastau gospodăria. O soartă tristă a avut şi tatăl lui.

Scrisoarea minerului de la Lupeni a fost publicată cu ani în urmă în Revista Memoria. Povestea este halucinantă şi o prezentăm aşa cum a apărut în publicaţia amintită. Teroarea trăită în acele vremuri i-au rămas adânc tipărite în minte.

“Tatăl meu, Vasile Radu, s-a născut în 1898, în satul Mânzaţi, comuna Alexandru Vlahuţă, judeţul vaslui. A luptat în război ajungând până la Cotul Donului. Mama mea, Foloarea Radu, s-a născut în 1905, în satul Simila, comuna Zorleni, judeţul Vaslui. În anul 1960 au început să se exercite presiuni foarte mari asupra oamenilor din sat pentru a se înscrie la colectiv. Prin minciuni, înşelăciuni, ameninţări, intimidări, şantaj şi înfricoşări, până în anul 1963 satul a fost colectivizat. Mai rămăseseră trei  familii care s-au opus colectivizării. Neculai Pata, cel mai bogat om din sat, a fost arestat. Era bătrân şi nu s-a mai ştiut nimic de el. Pentru că i s-a luat cu japca iazul cu peşte, de necaz, nevasta lui a aruncat doi saci de sare în iaz şi a murit tot peştele. Fiind copii, am luat şi noi peşte mort. Bătrâna a fost bătută fără milă, deposedată de întreaga avere şi adusă la sapă de lemn. A doua familie, a lui Alexandru Pintea, a fost jecmănită de tot avutul. Nu ştiu nimic nici de el, nici de restul familiei lui.

În ce priveşte familia noastră, mai întâi am fost jefuiţi de maşina de abur, pe care tata o moştenise de la familia lui şi care punea în funcţiune batoza de treierat. Maşina a fost dusă la secţia de turnătorie a fabricii de rulmenţi din Bârlad.  Gardianul Ghiţă Mocanu l-a ameninţat pe tata să nu scoată nicio vorbă despre cele întâmplate, pentru că îl vor băga la chiaburi sau îl vor declara legionar şi va fi arestat, neputând să-şi crească cei cinci copii.
Într-o zi din noiembrie 1963, ne-am trezit că intră în curtea noastră, cu forţa,  un camion cu următoarele persoane, aceleaşi care ne-au prădat maşina: Alexandru Ciocârlan - preşedintle CAP, Neculai Baboi - paznicul CAP, Ion Paşcanu - perceptor, Alexe Iacob - învăţător, Ghiţă Mocanu - gardian, Antochi Iacob - vecin, Oprea ghica - brigadier CAP şi Vasile Popa - magazioner CAP. Au deschis poarta de la ocolul de vite şi ne-au înhăţat doi boi, două vaci cu viţei şi doi jucani. După vreo trei săptămâni ne-au înapoiat o vacă cu un viţel şi cei doi jucani care erau contractaţi la stat şi urmau să fie predaţi peste câteva luni.  Ne-au jefuit toată lucerna - 6 camioane, nelăsându-ne decât nişte coceni de porumb.

Perceptorul a intrat în beci, să vadă ce se mai poate lua, cu o lanternă în mână. În fundul beciului, într-o groapă, ţineam cartofii. Căzând în groapă, mama l-a luat la bătaie cu o bâtă, de l-a făcut numai sânge. L-a scpăat gardianul, care era cumnatul tatei. Mama a fugit la camionul încărcat cu lucernă ca să-i dea foc. Paznicul CAP a prins-o pe mama şi a aruncat-o într-o râpă situată ceva mai departe de poarta casei. Lovindu-se în timpul căderii, grav rănită, a doua zi a fost dusă la spitalul din Bârlad, dar nu a mai putut fi salvată deoarece suferise o hemoragie internă. A mai trăit trei săptămâni. Am îngropat-o în cimitirul satului.

Aceeaşi bandă, în continuare, a încărcat într-un car două butoaie cu vin, cam 2.000 de litri. Tata s-a pus pe proţapul carului ca să nu mai poată pleca. Ei au ridicat proţapul şi au scos carul din ogradă. Daricul carului a trecut peste tata, rupându-i coloana vertebrală. A căzut la pat grav bolnav. Fratele meu Vasiel şi cu mine l-am îngrijit. Într-o zi, în septembrie 1964, m-a trimis la Bârlad după nişte medicamente. La întorcere l-am găsit mort. Am vândut vaca unui alt paznic de la CAP cu 1.800 lei şi l-am înmormântat.

Am rămas orfani de amândoi părinţii cinci copii. Ion - de 20 de ani, era în armată şi când s-a lăsat la vatră nu a mai venit acasă. S-a dus la Petroşani să lucreze ca miner. Vasile - de 17 ani şi cu mine, Petrachi - de 13 ani, am rămas singuri acasă. Ştefan de 8 ani, şi Iuliana, de 5 ani, după câteva luni au fost luaţi de două familii din Bârlad, întreţinuţi şi crescuţi".

Destinul celor cinci fraţi a fost nefericit. S-au împrăştiat prin ţară, au fost nevoiţi să se descurce singuri. Autorul scrisorii, Petrachi Radu, a rămas iniţial cu fratele Vasile, dar şi acesta a fost nevoit să plece la faratele stabilit în Petroşani. După ce a rămas singur, Petrachi a fost ajutat de o mătuşă să termine opt clase. Au fost perioade când nu avea ce mânca. S-a înscris la şcoală profesională din Zorleni şi a muncit cu ziua. Într-un final, şi-a întemeiat o familie în Lupeni şi nu a mai vrut să ştie nimic de cei care i-au distrus familia.

Pe spatele acestor nenorociri s-a construit comunismul şi a fost înfăptuită colectivizarea. Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiu al Bârladului, fiind al doilea şef de stat pe care l-a dat oraşul după Al. I. Cuza, a sărbătorit încheierea procesului de colectivizare a agriculturii.  Prin organizarea unei plenare speciale  a CC al PMR în perioada 23-25 aprilie 1962, Dej a raportat că formele socialiste de proprietate deţineau 96% din terenul arabil şi 93,4% din suprafaţa agricolă.