Au crescut 19 orfani, fără ajutorul statului. Află aici povestea incredibilă a unei familii din Zalău

Familia Erdődi din Zalău creşte copii oropsiţi de soartă. Nouă dintre aceştia sunt fraţi.De-a lungul anilor, prin casa Iulianei (43 de ani) şi a lui Bela (45) Erdődi au trecut 30 de copii, însă doar 19 au făcut parte din familie, permanent.

Casa din Zalău a familiei Erdődi avea două camere şi o bucătărie cu ani în urmă, însă de-a lungul timpului, din nevoia de spaţiu, s-au tot adăugat camere, ajungând la 13. „Pe măsură ce tot veneau copiii, ne-am tot extins. La noi întâi au fost locatarii şi numai pe urmă s-a făcut clădirea. Au fost vremuri în care dormeam şi câte 20 în cameră, pe saltele înşirate pe jos“, povesteşte tatăl.

„N-am putut trage linie“

După ce au aflat că nu pot avea propriii lor copii, la începutul anilor ‘90, Iuliana şi Bela Erdődi au auzit despre trei copii orfani, din satul în care era învăţătoare sora Iulianei. „Tatăl lor se sinucisese şi au rămas copiii orfani. I-am luat să-şi petreacă vacanţa cu noi, dar ne-am obişnuit unii cu alţii şi au rămas la noi. Pe urmă, au început să vină alţi copii, cu care se jucau ai noştri, şi nu am putut să tragem o linie între cei pe care-i primim şi cei pe care nu-i primim. Ne-au trecut aşa prin mână 30 de copii, însă nu toţi au rămas la noi. Unii doar veneau în timpul zilei să mănânce şi să se joace, pe urmă plecau acasă la familiile lor. Însă unii au rămas, pe baza unor înţelegeri pe care le-am făcut cu părinţii lor, care nu puteau sau nu voiau să-i crească“, spune Bela Erdődi.

Adoptată înainte să se nască

Între cei 19 copii (acum cu vârste curpinse între 11 şi 29 de ani), nouă sunt din aceeaşi familie. Două dintre fetiţele acestei familii au fost adoptate cu acte în regulă de către familia Erdődi. „Pe prima am adoptat-o chiar înainte să se nască. Au venit la noi părinţii, cu mama gravidă, şi ne-au întrebat dacă vrem să luăm copilul din burtă, că altfel nu ştiu ce să facă cu el. Aşa că am adoptat-o“, îşi aminteşte tatăl. Următoarea fetiţă adoptată a fost sora bebeluşului, un copil de trei ani, foarte bolnav. Fetiţa băuse sodă caustică la un an şi jumătate şi avea tot esofagul distrus. Tatăl numeroasei familii ad-hoc povesteşte cum, după ce au luat acest copil, au mers la Budapesta la o clinică, timp de nouă ani, din două în două luni, iar uneori şi de trei ori pe lună. Fetiţa a suferit o serie de operaţii în cursul cărora i-a fost înlocuit esofagul. Ea este relativ bine acum, însă fiind anesteziată de şase ori pe an, acest lucru i-a afectat într-o oarecare măsură starea fizică şi mentală. Acum este elevă la arte plastice în clasa a zecea.

Alţi doi dintre cei 19 copii sunt în plasament la familia Erdődi. Însă restul sunt în grija lor prin înţelegere cu familiile naturale, care, mai mult sau mai puţin, au renunţat la copii. Familia Erdődi este ajutată financiar de prieteni din străinătate, impresionaţi de căldura cu care şi-au luat responsabilitatea creşterii şi educării atâtor copii. „Numai eu ştiu cum mă descurc financiar. Însă avem sponsori din străinătate, care ne ajută mult. Ajutorul lor este unul constant, dar nu acoperă nici pe departe toate nevoile noastre. Lucrez acum, am un serviciu însă nu ştiu dacă îl voi mai avea şi din septembrie“, spune tatăl.

Vor să rămână anonimi

Copiii mai mari vor să rămână anonimi. Nu doresc să fie fotografiaţi sau văzuţi, deoarece le este jenă de faptul că au fost abandonaţi de familiile lor şi că trăiesc din mila altora. „Le înţeleg perfect atitudinea. Nici când vin sponsorii noştri să ne vadă nu vor să li se facă poze. A fost chiar o întâmplare ciudată cu unul dintre copii, la şcoală. Se auzise că-i murise tatăl şi s-a dus toată clasa la înmormântare. A fost un şoc general când m-au văzut acolo, viu, deoarece pe mine mă ştiau de tată“, îşi aminteşte domnul Erdődi zâmbind.

„Înainte nu puteam spune nu nimănui, însă acum am tras o linie. Îi creştem pe cei mai mici şi pe nepoţi, copiii celor care au crescut şi au făcut la rândul lor copii. Însă nu mai putem lua alţii pentru că ne descurcăm greu. Încercăm să le oferim tuturor un trai decent. I-am sprijinit mereu, dacă au vrut să meargă la facultate, iar dacă nu au vrut, nu i-am obligat. Am făcut tot posibilul să-i ajutăm să se integreze în societate. Din experienţa mea cu aceşti copii, pot spune că 90 la sută din comportamentul lor este moştenit de la familiile de origine”, spune tatăl.