Ce înseamnă cei şapte ani de-acasă, pas cu pas. Greşelile din familie care ne marchează pentru totdeauna - explicaţiile psihologilor
0
Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.
Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult.
Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.
Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului
Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul.
În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina Mesaroş, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”, explică ea.
La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an).
Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, Adina Mesaroş spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea.
Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul.
Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm
După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune psihologul.
Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung.
Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate.
„Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul.
După 5 ani înţeleg regulile
Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.
Politeţea - oglinda familiei
Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul.
Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“.
Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“
Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
