Cum era „îmbunată“ ciuma în România tradiţională. Obiceiul prin care ţăranul încerca să ţină la distanţă crunta infecţie
0
Obiceiul a rezistat până spre finalul secolul XX, o ultimă punere în scenă a scenariului magico-ritual fiind consemnată în 1984, într-un sat sălăjean în care a izbucnit o epidemie printre animalele domestice.
În satul tradiţional, orice boală gravă - la oameni ori animale - cu efecte colective era asociată ciumei, boala care a decimat Europa medievală. Etnologul sălăjean Camelia Burghele (foto jos - arhivă personală) spune că această maladie a fost mereu asociată în imaginarul colectiv unei femei, având în vedere că femeia este cea care a făcut pactul cu diavolul: "Ciuma este o apariţie feminină, la fel ca moartea, şi la fel ca vrăjitoarea, iar pentru înfrângerea ei este nevoie de demararea unui proiect colectiv de anihilare, cu valenţe terapeutice".
Aşa s-a născut un obicei atestat până la finalul secolului trecut în sarele din Sălaj - cămaşa ciumei, "ridicând omniterapia la nivelul unei practici magice cu repercusiuni în viaţa socială şi economică a întregului grup, marcând chiar coordonatele demografiei comunitare", explică etnologul. Potrivit acestuia, este vorba despre un act magico-terapeutic comunitar, "a cărui performare porneşte din activarea unor cadre ale mentalităţii de tip arhaic, generatoarea unui imaginar productiv pentru situaţiile critice, cum este cel a bolii".
"O femeie urâtă şi bătrână, care aducea moartea şi boala" - este descrierea pe care bătrânele satului o făceau ciumei, potrivit cercetării de teren a Cameliei Burghele. "Ea avea o cămaşă care-i acoperea tot corpul, că era tare păroasă, ziceau oamenii, şi când i se strica cămaşa, atunci intra în sat şi aducea cu ea boala, de-aia îi ţeseau cămaşă şi i-o lăsau la hotar, să nu mai intre în sat".
Zile ţinute pentru ciumă
Ţăranul satului tradiţional a instituit o serie de zile ţinute pentru ciumă (cum era numită orice boală grea care cauza decesul animalelor din bătătură - n.n.) şi chiar un sfânt protector - Sfântul Haralambie, cinstit în 10 februarie - toate în speranţa "unei anihilări magico-rituale oarecum preventive, profilactice, pe principiul că e mai bine ca ciuma să fie îmbunată, ţinută şi respectată sau chiar onorată prin zile de nemuncă şi de cugetare, decât să ajungă omul să se confrunte cu ea".
De Sfântul Haralambie, se face agheasmă care se bea sau cu care se stropeşte toată gospodăria, mai ales vitele, să fie ferite de boli, se stropesc cu apă sfinţită viile şi pomii, varza, ca să n-o mănânce omizile, şi păsările de curte, ca să nu le prindă boala, se duce colac la biserică: o parte din el este consumat de gospodar sau de familia lui, atunci când este bolnav, o altă parte se dă găinilor, să nu moară de boli.
Tot pentru a ţine boala la distanţă, ţăranul ţinea în prima zi de vineri după Crăciun, "Vinerea Ciumea", când făcea colaci pentru ciumă, oferiţi de pomană, pregătea mâncăruri cu mult ulei, pentru a unge călcâiele babei, astfel încât ea să meargă cât mai departe, fără a poposi în sat şi dădea băutură de pomană pentru ciumă. În 18 ianuarie, se ţinea "Atanasia ciumelor" ori "Tănasea ciumii", pentru a apăra vitele de ciumă.
Cămaşa ciumei
Camelia Burghele subliniază, însă, că cea mai eficientă terapie pentru epidemie era cămaşa ciumei, pe care membrii comunităţii o realizau într-o singură noapte. Ceremonialul respecta toate coordonatele reţelei magice. Astfel, un grup de 3, 7, 9 sau 12 femei, în funcţie de zonă, toceau, urzeau, ţeseau şi coseau cămaşa, pentru ca apoi bărbaţii satului să o ducă la marginea satului, o puneau pe un scaun ori pe un pom neroditor şi sub interdicţia vorbitului, fără să privească înapoi, reveneau în sat.
"Finalizarea cămăşii într-o singură noapte conferă puteri magice nebănuite acestui obiect, dat fiind faptul că, în grila de decriptare magică arhetipală, condensarea unui proces într-o unitate minimală de timp presupune învestirea acestuia cu seme ale singularităţii şi ale unei energii suplimentare (...) Închiderea spaţiului social prin mijloace magice avea o importanţă covârşitoare pentru societăţile rurale pentru că privea întreaga comunitate; tocmai de aceea, trecerea la acţiune se face în timpul cu potenţialitatea magică cea mai mare, în cazul nostru – noaptea, prin asumarea unor interdicţii magice de tipul vorbitului sau uitatului înapoi", precizează etnologul.
Ritual practicat până la final de secol XX
Acesta subliniază că în schema logico-mentalitară a ţăranului, se ţinea cont de nevoile unei ciume personificate, umanizate, respectiv alimentaţia şi îmbrăcămintea. Astfel, în ideea că ciuma înfometată şi-ar putea potoli foamea cu victime umane sau animale, se încearcă substituţia acestora cu ospeţe organizate la marginea satului, pentru ca ciuma nici măcar să nu intre în sat, sau, în cazuri mai modeste, i se scoate în hotar o măsuţă cu un pahar de vin şi o bucată de pâine. "Trebuie să menţionăm că nu este o practică individualizatoare pentru acestă boală, pentru că, reîntorcându-ne la textele poetice ale descântecelor de boală, putem observa că toate bolile de care bolnavul este descântat sunt trimise cât mai departe de casa victimei, în locuri nelocuite unde li se oferă acestora ospeţe cu mese întinse; acelaşi resort stă şi la baza pregătirii unei îmbrăcăminţi adecvate: o cămaşă albă, lucrată în condiţii de excepţie şi în contexte condiţionate de gravitatea bolii, de care ciuma să fie mulţumită; considerăm că asistăm aici la un început de personalizare a procedeelor magice, pentru că, printre toate celelalte cămăşi utilizate în diferite ocazii, există o cămaşă specială care poartă numele sugestiv şi restrictiv de cămaşa ciumei".
Mai mult, afirmă etnologul, alungarea ciumei la hotare, izolarea şi anihilarea ei prin mijloace specifice actului magic se apropie de o formulă de exorcism magico-religios. "Aceste observaţii determină receptarea procedeelor de anihilare magico-religioasă a ciumei ca fiind acte de terapie colectivă, menite să anihileze dezechilibrele dintre o întreagă comunitate şi o prezenţă malefică generatoare de boli şi moarte, supradimensionând astfel ideea de terapie; aşadar, aceasta este una dintre ipostazele care scot actul terapeutic din privat, pentru a-l plasa în social, în comunitar", conchide Camelia Burghele.
Potrivit spuselor sale, ultima punere în scenă a acestui scenariu datează din anul 1984, când în localitatea sălăjeană Răstolţu Deşert a izbucnit o epidemie printre animalele domestice.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
