Cum erau recrutaţi tinerii din Ardeal pentru oastea habsburgică: „Ţăranii erau provocaţi să se arate viteji“
0În perioada în care era provincie austriacă, Ardealul asigura oşteni pentru forţele armate conduse de prinţii habsburgi. Înrolarea tinerilor se făcea cu fast, în acordurile orchestrei de lăutari, printr-un “dans de recrutare”. Dacă situaţia o cerea, recrutorii nu ezitau să apeleze la arcan.
Despre modul în care se făcea înrolarea în zona Zalăului a povestit nobilul englez John Paget, cel care, după căsătoria cu baroneasa Polixena Wesselenyi, a petrecut mai multe ierni în Cluj, pentru ca mai apoi să cuprindă în volumul “Ungaria şi Transilvania. Observaţii asupra condiţiei lor sociale, politice şi economice” atât atracţiile turistice, cât şi obiceiurile localnicilor.
Potrivit scriitorului sălăjean Györfi-Deák György, care a scris despre lucrarea nobilului în revista "Caiete Silvane", efectivele de “cătane împărăteşti” trebuiau aprobate de către adunarea legislativă transilvăneană, însă monarhiştii absolutişti au evitat sistematic să o întrunească. Unii dintre liderii locali, printre care şi baronul din Jibou, nu au permis recrutarea soldaţilor de pe domeniile ce le erau încredinţate, invocând nerespectarea cadrului constituţional.
“La noi, pe vremea împăraţilor Franz II şi Ferdinand I, înrolarea tinerilor se făcea în pieţele centrale, în zilele de târg. La Zălau, ele se organizau sâmbăta”, precizează scriitorul sălăjean. Referindu-se la modul în care John Paget descria intervenţia recrutorilor, Györfi-Deák György scrie: “În târg venea un grup de 8-10 flăcăi, toţi îmbrăcaţi în vestoane cu fireturi, după modelul celor purtate de husari. Erau însoţiţi de o orchestră de lăutari, care interpreta cele mai mândre cântece vitejeşti, întru sporirea sentimentului patriotic. Umblau brambura prin oraş, intrau în vorbă cu toţi cei pe care îi întâlneau şi glumeau, râdeau. Arătau atât de mulţumiţi şi de fără de griji, încât lumea chiar îi invidia. Din când în când, trupa se oprea, se lega în cerc şi începea dansul de recrutare”.
Totul se desfăşura pe o melodie ungurească şi consta în a bate uşor ritmul cu piciorul, zornăind pintenii. Din când în când, feciorii se răsuceau pe călcâie. “Întreaga ceată cânta şi se legăna. În acelaşi timp, unul dintre flăcăi se apropia şiret de ţăranii care căscau gura la spectacol, intra în vorbă cu ei şi îi provoca să se arate viteji”, adaugă scriitorul în “Caiete Silvane”, precizând că unii tineri cădeau în plasă.
Conform relatărilor nobilului englez, “muzica, dansul, uniforma naţională şi pintenii lungi, toate astea reprezentau mândria şi plăcerea vieţii unui ţăran ungur. Şi de multe ori se înrolează să fie husar, gândindu-se că va avea un cal, pinteni şi pantaloni albaştri. Însă amare sunt mai apoi lacrimile bietului băiat când, de multe ori, se va găsi mergând pe jos, iar în ceea ce priveşte costumul naţional, nu îl va purta nici pe acela, ci va fi nevoit să poarte pantalonii urâţi şi ghetele infanteriei austriece”.
În situaţiile în care recruţii nu veneau de bunăvoie, se făcea uz de arcan, un laţ ataşat de vârful unei prăjini.
Vă mai recomandăm:
Detalii din culisele Expoziţiei generale a României din anul 1906
Se încarcă comentariile...
