Etnologul care a reunit poveştile satului tradiţional în 10 volume. „Satul actual şi-a pierdut parfumul, culoarea, mirosul, poezia“
0
Dragostea etnologului Camelia Burghele pentru satul tradiţional s-a materializat într-o monografie generoasă, completă şi complexă, ce include ample studii etnografice, etnologice, folclorice şi antropologice privind spaţiul rural sălăjean.
Poveştile satului sălăjean au fost reunite de către cunoscutul etnolog Camelia Burghele, într-un amplu studiu, rod al unei cercetări de teren ce acoperă 20 de ani. Generoasa monografie intitulată "Satele sălăjene şi poveştile lor" abordează, în cele 10 volume ale sale, teme precum ocupaţiile tradiţionale, antropologia sănătăţii, magia terapeutică, gastronomia de altădată, ritualuri şi ceremonii specifice spaţiului rural.
Adevărul: Cum s-a născut ideea acestui proiect? Ştiu că aţi bătut în lung şi-n lat satele Sălajului... au rămas şi sate în care nu aţi fost?
Camelia Burghele: Da... sigur că au rămas. Am fost, de-a lungul a mai bine de două decenii de etnografie de teren, în multe sate sălăjene şi am povestit cu sute de ţărani, mai ales bătrâni ai comunităţii şi mai ales femei, ştiut fiind faptul că femeile sunt mai volubile, mai povestitoare şi sunt şi mai atente păstrătoare ale memoriei locale. Am testat, astfel, live, multe dintre principiile cercetării etnografice de teren – o serie de lucruri interesante pe care le ştiam doar teoretic, din facultate.
Şi mă declar absolut privilegiată şi fericită că am „prins”, în teren, „la sursă”, transformări sociale, culturale şi spirituale ale ruralului local: am putut vedea încă ceea ce noi, etnologii, numim „satul tradiţional”, dar şi amintirile vii ale mecanizării agriculturii, cotelor, întovărăşirilor agricole, colectivizării, iar apoi naveta la oraş şi „creşterea nivelului de trai” la sate; am putut înţelege apoi ce a însemnat momentul decembrie 1989 în viaţa satului vechi, cu trecerea grea prin lunga perioadă de „tranziţie”; am văzut apoi efectele dintre cele mai ciudate şi, deseori, şocante, ale aderării la UE, cu urbanizarea excesivă şi, mai nou, migraţia sezonieră către statele capitaliste occidentale. În tot acest timp, ţăranul român, sălăjean, a fost nevoit să renunţe la biserică, la posturi, la obiceiuri şi tradiţii, la spiritualitatea sa condensată iar apoi să revină la ele, dar şi să se obişnuiască cu termopanele, cu autoturismele second-hand, cu şoselele asfaltate, cu telefoanele mobile, cu internetul.... însă memoria satului e încă vie şi oamenii încă mai sunt dornici să povestească despre cum trăia satul în vremea tinereţii lor...
Toate acestea sunt aspecte abordate în paginile celor 10 volume din seria "Satele sălăjene şi poveştile lor"...
Da, alături de multe altele, printre care bucuria sărbătorii şi tristeţea finalului de drum, descântecele de deochi şi mersul la biserică duminica, danţul la şură şi făcutul ciurului tăiat pe spăcel, torsul cânepii şi acoperirea caselor cu paie, lada de zestre a fetelor şi colindatul feciorilor, moaşa satului şi baba descântătoare sau plecarea ţăranului sălăjean prin Europa şi pustiirea satelor... Altfel spus, "poveştile satului sălăjean”, aşa cum le-am auzit şi eu, de la sutele de oameni cu care am stat de vorbă, cu răbdare, admiraţie şi înţelegere.
Într-unul dintre volume vorbiţi despre veselia de la ţară, despre nunta din comunitatea rurală. Ce s-a mai păstrat din nunţile de odinioară?
Ţăranul nu vrea nici măcar el însuşi să mai fie anacronic, adică nu mai vrea să fie ţăran. Vrea să fie modern, aşa că face nunta ca la oraş, cu catering, cu dj, cu rochie de mireasă cumpărată din Italia, cu meniu sofisticat… Veselia ţine de bucuria momentului şi de spectacol. Nunţile de azi au exacerbat spectacularul, în detrimentul ritualului, ceremonialului, agrarului, religiei. Este, practic, evenimentul monden al miresei: toată nunta se construieşte în jurul miresei acum şi totul e un spectacol teatral.
Dar omului comunităţii contemporane îi e dor de copilărie şi de satul bunicilor şi se reorientează spre tradiţional, fie şi doar ca un alt spectacol, ca un soi de spectacol în spectacol. Aşa că serveşte le masă piroşte cu păsat, dă nişte pălincă în iagă cu tricolor şi musai să joace un tripiştel şi un mânânţăl după dansul miresei… tradiţionalul a devenit acum trendy şi fancy! De aceea meseria mea se numeşte „etnologie de urgenţă”: pentru că e urgent să radiografiem tot ce mai găsim în sate; mâine va fi prea târziu, pur şi simplu nu vom mai avea obiect de studiu.
Ultimul volum al studiului este dedicat integral bucătăriei tradiţionale sălăjene; aţi făcut o cercetare specială în domeniul reţetelor culinare şi obiceiurilor alimentare din Sălaj?
Da, e o cercetare de antropologie a alimentaţiei, cu aplicabilitate directă pe gastronomia şi practicile culinare din vechile bucătării sălăjene; dar pentru că subiectul este imens, prezint în volumul zece al "Satelor sălăjene" doar reţete tradiţionale de sarmale, adică boţi, piroşte cu arpăcaş, păpuşi, sarmale şi cuştiule, kioaşte cu clisă sau cureki umplut, cu mălai oarzăn, păsat galbăn, macaroane, piţigăi, laşte sau razalăi, în frunze de cureki, şelată, potbal, vie, napi... tot ce şi-au amintit bătrânele cu care am stat de vorbă în ultimii ani, din tinereţea lor.
Culegerea de reţete are şi un preambul teoretic, de antropologie alimentară, mergând de la receptarea mâncărurilor şi exerciţiul actului culinar în satul tradiţional, până în modernitate, cu ce înseamnă urbanizarea bucătăriei dar şi re-inventarea mâncării "ca la mama acasă", "ca la bunica", cu ingrediente, recipiente şi tehnici tradiţionale, bio, eco sau "ca la ţară", cu contracararea fast-food-ului prin "restaurantul cu specific tradiţional", cu grija pentru alimentaţie, corp, siliuetă, sănătate şi cu construcţia unei identităţi etnice/locale/zonale/culturale fundamentată pe reţete tradiţionale.
Care sunt cele mai dragi amintiri ale copilăriei, legate de satul sălăjean?
Am copilărit pe Valea Barcăului, deci e explicabil să fiu foarte legată de acea zonă; bunicii mei au fost mari povestitori, iar informaţiile preluate de la ei mi-au fost de mare folos în cărţile mele. Bunica era foarte evlavioasă şi, timp de treizeci de ani a făcut, neîntrerupt, pe jos, pelerinajul la mănăstirea Nicula; bunicul tăia porcii, în sat, de Crăciun, şi era plin de poveşti despre meşteşugul „înjunghierii porcului”… am avut o copilărie fericită, ca a oricărui copil crescut la ţară, de bunici.
Ce aspecte din cultura tradiţională locala vă sunt mai aproape de suflet?
Categoric, magia. Magia, vrăjitoria, descântatul de deochi, farmecele, blestemele, strigoii şi ritualurile de protecţie împotriva strigoilor, tot ce ţine de ritualul magico-tradiţional. Am scris mult despre leacuri rituale, sfinţirea cu agheazmă, aruncatul cărbunilor în apă, furatul laptelui de la vaci şi oi, aruncarea moimelor pe mejie, transformarea omului în lup, purtatul oamenilor de strigoi, beneficiile adârmocului, clocoticului, usturoiului, busuiocului, firului roşu… adică despre tot ce înseamnă încercarea ţăranului de a manipula soarta, destinul şi boala. Iar poveştile satului sălăjean sunt absolut savuroase, inefabile, colorate la maximum…
Care sunt cele mai mari piederi suferite de satul tradiţional în era globalizării? Cât mai este tradiţional şi autentic şi cât a devenit kitsch?
Parfumul. Culoarea. Mirosul. Poezia. Satul actual le-a pierdut pe toate. Aşa că e forţat să mai vorbim despre satul tradiţional. Nu ştiu dacă în Sălaj au mai supravieţuit douăzeci de sate cărora să le putem spune "sat tradiţional". Cred că prudent ar fi să vorbim despre "satul post-tradiţional", pentru că e la fel de forţat şi să-i spunem sat modern, sat urbanizat, sat globalizat sau sat european, deşi are câte ceva din toate astea. Noi, etnologii, spunem că satul românesc şi-a pierdut identitatea. În faţa oraşului, în faţa Europei, în faţa globalizării de toate felurile.
Ţăranul român a pus mătura în uşă şi a mers să facă valută în Europa, să-şi poată cumpăra maşină cu euro 5 şi să-şi pună termopane la casă. Sau şi-a părăsit casa din vaioaje ori teglă şi s-a mutat la oraş. Sigur, e trist… dar ce-am fi vrut? Să încremenească în timp? Satul şi-a pierdut identitatea de sat tradiţional şi acum îşi construieşte o altă identitate, de sat al mileniului trei. Cu pierderi şi câştiguri. Dar satul nu dispare. Dispare doar satul tradiţional. Şi se naşte satul de la periferia oraşului.
Cine este Camelia Burghele
Camelia Burghele este etnolog specializat în magia terapeutică tradiţională şi formulele moderne de preluare a scenariilor magico-rituale, dar şi în dinamica proceselor culturale din satele româneşti tradiţionale. Dublu licenţiată (Facultatea de Litere şi Facultatea de Ştiinţe politice, administrative şi jurnalistică, ambele din Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca) şi dublu master (Facultatea de Litere – Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, Facultatea de Istorie – Universitatea Bucureşti), are un doctorat obţinut cu distincţia Magna Cum Laude, în 2003, la aceeaşi universitate clujeană. A finalizat studiile postdoctorale la Şcoala Postdoctorală a Academiei Române (2013), în coordonarea ştiinţifică a acad. Sabina Ispas.
Majoritatea studiilor etnologice sunt publicate în seria “Satele sălăjene şi poveştile lor”. A primit premiul ASER în anul 2014, pentru cartea “La nuntă în satele sălăjene”. Cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, Camelia Burghele este preocupată de radiografierea fenomenelor culturale specifice globalizării, a noilor repere din satul post-tradiţional şi a formulelor elastice de raportare a omului contemporan la paradigma supranaturalului.
Vă mai recomandăm:
FOTO VIDEO Poveste de dragoste reeditată pentru promovarea tradiţiilor satului sălăjean
Se încarcă comentariile...
