O tânără din Sălaj şi-a făcut propriul sat tradiţional: muzeul viu în care poţi să retrăieşti vacanţele la bunici

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ligia a devenit proprietar de muzeu la numai 11 ani FOTO Arhivă Ligia Bodea
Ligia a devenit proprietar de muzeu la numai 11 ani FOTO Arhivă Ligia Bodea

Ligia Bodea (21 de ani) a amenajat, în ultimii 10 ani, în memoria bunicii sale, un veritabil sat tradiţional în curtea gospodăriei familiei din satul sălăjean Iaz. Cei care nu au avut privilegiul unei vacanţe la ţară pot trăi aici această experienţă, având la dispoziţie cadrul autentic de acum un secol.

În curtea părintească din satul Iaz (comuna Plopiş, judeţul Sălaj), Ligia Bodea (21 de ani) a amenajat un adevărat muzeu etnografic a cărui vedetă este o căsuţă mică albastră exact ca în poveşti. Alături de aceasta, Ligia a adus, pe cheltuiala proprie, încă două căsuţe, una dintre ele fiind cu specific slovac.

Totul a început ca un omagiu adus bunicii ei, pe care a iubit-o nespus de mult şi a cărei memorie a vrut să o păstreze vie, într-un mod aparte.

Bunica Ligiei

muzeu iaz

„După moartea bunicii, părinţii mei şi celelalte rude s-au înţeles să dărâme casa în care locuise, o casă specială, construită în 1880, în care eu, copil fiind, am locuit împreună cu bunica. Era locul în care îmi dădea sfaturi, îmi spunea poveşti, mă învăţa să gătesc. Un loc în care şi astăzi merg ori de câte ori am nevoie să-mi recapăt energia de zi cu zi. De aceea, m-am împotrivit deciziei familiei de a dărâma casa, ştiind că numai aşa spiritul bunicii va dăinui“, povesteşte Ligia. Se întâmpla în 2004, când tânăra de azi era doar o copilă de 11 ani, care ştia, însă, care sunt adevăratele valori care merită preţuirea ei. Acum Ligia este studentă în anul al III-lea la Facultatea de Kinetoterapie, la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din
Cluj-Napoca.

„Eram o foarte bună cotrobăitoare“

Astfel, datorită Ligiei, casa micuţă, de culoarea cerului, cu prispa plină cu flori viu colorate, aflată în aceeaşi curte cu locuinţa părinţilor, a scăpat de dorinţa de modernizare a familiei, iar acesta a fost doar începutul
unui vis.

”Dacă găseam ceva, unii mi le dădeau gratis. Pentru alţii, munceam” Ligia Bodea, studentă

„Toate lucrurile care i-au aparţinut bunicii – costume populare ţesute în casă, ştergare, blide, tot felul de obiecte de uz casnic – le-am păstrat, ca un semn de recunoştinţă“, îşi aminteşte Ligia care a fost primul pas în transformarea căsuţei într-un muzeu al tradiţiilor satului românesc. În scurt timp, pe lângă dragostea şi dorul de bunica sa, s-au conturat dragostea pentru frumos şi pasiunea de a duce mai departe tradiţiile străvechi. Aşa că a trecut la treabă: fără să le spună părinţilor – pentru că s-a gândit că s-ar fi împotrivit –,  a început să bată la porţile localnicilor şi să-i întrebe dacă nu cumva mai au, aruncate prin podurile caselor, obiecte vechi.  „Eram o foarte bună cotrobăitoare. Mă specializasem deja în asta. Dacă găseam ceva, unii mi le dădeau gratis. Pentru alţii, munceam. Îmi amintesc, de exemplu, că în vacanţa de iarnă, pe un ger năprasnic, m-am dus la o femeie care mi-a spus că îmi dă ce are pe acolo dacă îi iau ştergarele puse la blide, le spăl şi le pun la loc. Şi am făcut-o cu drag. Ea nu avea ajutor, iar eu nu aveam bani să-i plătesc pentru obiectele pe care mi le da“, povesteşte tânăra.

Cel mai tânăr proprietar de muzeu

După câteva luni, părinţii Ligiei au aflat despre isprăvile fetei şi şi-au dat seama şi ei că ceea ce la început părea un moft, o joacă de copil era, de fapt, o reală pasiune, aşa că s-au decis să o sprijine. Au format o „echipă“ care a început să bată şi satele din jur, dar şi târgurile din zonă, în căutarea unor obiecte autentice, demne de pus în casa bunicii. Pe unele le primeau gratis, pentru altele, părinţii Ligiei au scos bani din buzunar, deşi ştiau că investiţia lor nu va fi recuperată niciodată. Exceptând, desigur, bucuria copilului lor.

La 12 ani, Ligia era, deja, cea mai tânără proprietară de muzeu din România, povestea ei făcând rapid ocolul ţării.

Cu ajutorul părinţilor, Ligia a reuşit să adune, treptat, în casa bunicii mii de comori populare autentice. „Am 550 de costume populare, inventariate de domnul Augustin Goia, de la Muzeul Etnograf al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Am ceramică de Zalău, originală, făcută de breslaşi, lăzi de zestre, farfurii de Hollohaza (n.r. – farfurii de porţelan, pictate manual, realizate în timpul Imperiului Austro-Ungar) şi tot soiul de obiecte nelipsite din casele şi gospodăriile de altădată“, îşi enumeră tânăra averea adunată până acum.

În bătrâna casă stă, mândru, şi un război de ţesut folosit din când în când de cealaltă bunică a fetei. „Bunica din partea mamei încă mai ţese la el pentru mine. Îi place foarte mult asta şi se şi bucură că eu apreciez ceea ce ea a muncit toată viaţa. Preşurile puse în casă sunt ţesute de ea şi tot ea mi-a dat pentru muzeu şi multe alte obiecte“, mărturiseşte Ligia.

Atracţie în sat: mlaştina cu plante carnivore

La Iaz se ajunge din Zalău, ieşind pe E 81, spre Satu Mare, apoi la stânga, pe DN 1H în intersecţia de la Hereclean, spre Şimleu Silvaniei. Drumul naţional se lasă în Nuşfalău, când se alege DJ 191D către Boghiş Băi şi, mai apoi, către Iaz. Cei care ajung în satul de la marginea judeţului se pot aventura şi în ţinutul plantei carnivore „Roua Cerului“. Este vorba despre Mlaştina Iaz, declarată în 2000 arie naturală protejată de interes naţional. Interesanta plantă, nu mai mare de câţiva centimetri, nu este singurul punct de atracţie al zonei. Mlaştina în sine reprezintă un obiectiv turistic, care atrage atât prin frumuseţea sa sălbatică, dar şi prin legendele pe care le-a născut.

„Se spune că, la un moment dat, o păstoriţă s-a înecat aici împreună cu oile ei. Au venit toţi oamenii din sat să o caute, intrând în apă cu picioarele goale. Nu au găsit-o, dar, în schimb, cei care aveau dureri reumatice au constatat imediat că se simt mult mai bine. Aşa au descoperit localnicii că apa din mlaştină are proprietăţi curative“, povesteşte Alexandru Bodea, tatăl Ligiei şi managerul ariei protejate.

Asta se întâmpla la începutul secolului trecut, iar pentru a valorifica aceste proprietăţi curative, benefice în special în cazul bolilor reumatice, sătenii au amenajat acolo nişte băi. „Au făcut nişte gropi, împrejmuite cu nuiele, în care se aduna apa. Separat, încingeau în foc bolovani din vale, pe care îi puneau în gropi, pentru a încălzi apa“, povesteşte din auzite Alexandru Bodea.

Lucrurile au evoluat în timp, iar locul fostelor gropi încălzite cu bolovani încinşi a fost luat, în perioada comunistă, de băi de tratament în toată regula, aflate în administrarea CAP-ului. La fel cum s-a întâmplat şi cu multe alte astfel de facilităţi, în anii democraţiei postdecembriste vechile băi au fost abandonate. Astăzi, clădirile pline altădată de oameni sunt pe jumătate dărâmate.

„Casa Birăiţii“, sora casei bunicii, în ogradă

În 2013, muzeul Ligiei a început să capete alte dimensiuni, când, puţin mai sus de casa bunicii, a fost relocată o altă căsuţă de poveste din comună, cunoscută sub numele de „Casa Birăiţii“. Aceasta a fost construită de Dumitru Lupou la începutul anilor 1900. Lupou a fost primar al comunei Plopiş timp de 25 de ani neîntrerupt, între 1910 şi 1935, adică atât în perioada Imperiului Austro-Ungar, cât şi după înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, până la moartea sa, în anul 1935. În maghiară, primarului i se spune „birau“, de unde şi denumirea casei, care după moartea primarului a rămas soţiei acestuia, „birăiţa“.

muzeu iaz

„Ideea relocării mi-a venit în 2012. Mă plimbam cu tatăl meu prin Plopiş şi am zărit o casă care avea o arhitectură mai interesantă –  avea ornamente la prispă şi era conservată mult mai bine decât altele. Mi-a fost dat, imediat, să aflu că avea să fie dărâmată“, povesteşte Ligia.  A ştiut pe loc ce are de făcut, aşa că, împreună cu tatăl său, a luat legătura cu proprietarii şi a ajuns la o înţelegere pentru a o cumpăra, în vederea relocării ei. Odată încheiată tranzacţia, familia fetei a tocmit o echipă de meşteri care au desfăcut, bârnă cu bârnă, casa veche de peste un secol, toate componentele fiind remontate, apoi, în gospodăria de la Iaz, puţin mai sus de casa bunicii. „Am folosit la reconstrucţie doar lut, paie, apă şi var, fără ciment, iar de jur-împrejurul casei am făcut un gard de nuiele. Am apelat pentru asta la un meşter din Iaz, care mi-a spus că nu mai făcuse asta de 40 de ani“, povesteşte Ligia.

Primii oaspeţi

Remontarea casei a fost finalizată în toamna anului 2013, iar în scurt timp, ea s-a transformat într-un muzeu viu, în care tinerii care nu au avut niciodată ocazia de a trăi experienţa unei vacanţe la bunici, într-un sat tradiţional, au venit la Iaz şi au locuit câteva zile acolo, în condiţii foarte apropiate de cele oferite de satele de acum un secol. „Nu mi-a plăcut niciodată ideea de a merge într-un muzeu în care ţi se spune că nu ai voie să atingi exponatele. Aşa nu înţelegi nimic. Eu am vrut un muzeu viu, nu doar o casă în care se expune ceva. Am vrut un loc în care doritorii să se poată bucura de tihna vieţii de la ţară“, explică Ligia.

Prima experienţă de acest gen a avut loc la Crăciunul din 2013. Primii beneficiari ai muzeului viu de la Iaz au fost prietenii Ligiei şi prietenii acestora, care şi-au petrecut Sărbătorile acolo. Îmbrăcaţi cu toţii în straie populare, oaspeţii au recreat atmosfera de acum o sută de ani. „S-a dormit în pat cu saltea de paie şi am mâncat bucate pregătite după reţete vechi, culese de mine. Moşocoarnele (n.r. – un fel de brânzoaice) sunt o delicatesă, mai ales că le-am copt în cuptorul din tinda casei“, povesteşte Ligia. Dovadă că experienţa a fost una memorabilă este faptul că tinerii s-au întors la Iaz şi la Crăciunul din 2014.

„Nu mi-a plăcut niciodată ideea de a merge într-un muzeu în care ţi se spune că nu ai voie să atingi exponatele. Aşa nu înţelegi nimic” Ligia Bodea, studentă

Nu doar prietenii Ligiei pot face asta. Tânăra spune că oricine îşi doreşte să experimenteze acest stil de viaţă pe cale de dispariţie este binevenit la Iaz. Nu există o taxă pentru folosirea casei, trebuind asigurată doar o sumă modică pentru întreţinere pe durata şederii. În plus, pentru cei care se tem că viaţa la ţară înseamnă automat toaletă în fundul curţii, Ligia spune că, de dragul confortului, a fost făcută concesia amenajării unei băi.

Tabere de vară pentru copii

Expansiunea „satului“ Ligiei nu s-a oprit în 2013. În 2014, tânăra a găsit în Făgetu, un cătun de slovaci din Munţii Plopiş, o casă veche, acoperită cu paie, pe care a cumpărat-o şi a cărei relocare a început deja. „Şi această casă are o poveste interesantă, pentru că este relocată acum a patra oară. Ea a fost construită mai întâi la Halmăşd, iar când proprietarul s-a mutat la Plopiş, a demontat-o şi a mutat-o acolo. De la Plopiş a fost mutată la Făgetu, iar acum – la Iaz“, explică Ligia Bodea.

Muncitorii lucrează, deja, de zor la remontarea casei, singura diferenţă faţă de varianta originală fiind acoperişul, care nu va mai fi din paie, ci din stuf. „Nu am găsit meşteri care să ştie să facă acoperişul de paie“, se justifică tânăra.

După ce va fi gata, casa va deveni, la fel ca şi „Casa Birăiţii“, un muzeu viu, în care cei interesaţi vor putea experimenta preţ de câteva zile traiul de altădată. „Va fi un trai cu specific slovac“, avertizează Ligia.

Ocupaţiile vremii

Ligia nu s-a limitat la a reloca doar case. Lângă „Casa Birăiţii“ poate fi văzută, deja, o stupină datând de la 1860, cumpărată din Plopiş. Este vorba despre o anexă în care apicultorii de pe vremuri îşi ţineau stupii, în special în sezonul rece, şi unde îşi depozitau uneltele necesare în practicarea acestui meşteşug. Din această vară, muzeul se va îmbogăţi şi cu un atelier de căuăcie (n.r. – căuaciul era pe vremuri fierarul, potcovarul satului).

„Ne-am bucura să găsim într-un sat şi o bisericuţă de lemn, chiar dacă este mai degradată, pe care s-o aducem şi s-o punem aici, pe deal, cum se puneau altădată bisericile. Avem acolo şi un cimitir, aşa că o biserică s-ar potrivi foarte bine“, spune încrezătoare Ligia.

Iar planurile ei nu se opresc aici şi merg, toate, în direcţia transformării muzeului ei într-un loc cât mai viu. „Vrem, spre exemplu, să facem un drum al pâinii, de la treierat, până la scoaterea pâinii din cuptor“, anunţă ea.

Pentru că dragostea pentru frumos şi pentru tradiţional se şi învaţă, Ligia s-a gândit să încerce să-şi transmită pasiunea şi celor mai mici. De aceea, din 2010, profitând de o altă pasiune a ei – pictura pe sticlă – organizează, în vacanţa de vară, o tabără de pictură pe sticlă. Copiii sunt cazaţi acolo şi pictează, dar au parte şi de jocuri şi de alte activităţi recreative şi chiar şi de un foc de tabără, care marchează finalul experienţei din fiecare an.

Citeşte şi

Misterele Sălajului. Locurile care îţi dau fiori sau îţi pun imaginaţia la încercare

Jurnal de vacanţă: Aventură pe tărâmul plantelor carnivore, urmată de o invitaţie în „casa

bunicii“

Traseu de vacanţă pe două roţi, în Sălaj. Cum să-ţi încarci bateriile în miezul verii pe un tărâm fermecător


Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.
 

Zalău



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite